Există o modă tot mai răspândită, aceea a rezoluțiilor de final/început de an. Dar ele nu funcționează aproape niciodată (mai puțin de 10% dintre cei chestionați au făcut ceea ce și-au propus în ajunul Anului Nou). Cu cât schimbarea dorită este mai radicală, cu atât este mai puțin probabil să apară sau, dacă apare, să fie susținută. Cel mai clasic exemplu este al curelor de slăbire. Sunt mai bune și mai realiste micile schimbări, cum ar fi 10-15 minute de mișcare chiar și acasă sau reducerea treptată a unor obiceiuri alimentare, mult mai ușor de menținut pe termen lung. Dacă ne propunem să mergem zilnic la sală și să mâncăm doar salată și semințe s-ar putea să nu reușim (și nici nu este neapărat o idee bună). Pe de altă parte, ianuarie este cunoscută ca luna din an cea mai deprimantă, fără culoare; prin contrast cu agitația sărbătorilor, cadouri, luminițe, ieșiri, luna ianuarie pare că ne scade brusc energia și motivația. La mulți apare așa numita seasonal affective disorderce se ameliorează net cu apariția primăverii (Francesca Kackson Spence, 2024, The Telegraph). Planurile mărețe nerealizate combinate cu diminețile reci și întunecate în care te trezești să mergi la locul de muncă adaugă din plin presiune și nemulțumire. Obiceiurile adânc înrădăcinate cum ar fi fumatul, consumul de alcool sau de dulciuri, sedentarismul sunt cel mai greu de schimbat pentru că ne oferă plăcere (chiar dacă știm că sunt nesănătoase). În plus, deciziile de schimbare vin cu o tentă obsesivă, ne gândim constant și excesiv la acel plan măreț și cel mai adesea îl ratăm.

Optimismul (așteptarea că se vor întâmpla doar lucruri bune în viitorul mai mult sau mai puțin imediat) este mai mult decât o perspectivă pozitivă asupra a ceea ce se întâmplă la știri, de exemplu. Este un atribut psihologic care poate avea un impact semnificativ asupra sănătății mintale a unui individ, influențând modul în care percepe și reacționează la provocările vieții (Sumit Paul-Choudhury, 2025, New Scientist). În ultimii ani, s-au adunat cercetările menite să demonstreze că optimismul se corelează cu sănătatea (dincolo de legătura evidentă cu starea de bine, calitatea vieții sau alte aspecte ale propriei bunăstări). Dar există diferite tipuri de optimism – sau mai bine zis de moduri în care este definit optimismul și de tipuri de percepție implicate. În cartea sa The Bright Side, Sumit Paul-Choudhuryexplică faptul că optimismul a fost prima dată un concept filosofic, abia mai târziu devenind o noțiune de psihologie. Optimistullui Voltaire (în care sunt ironizate teoriile lui Leibniz, anume ideea de „cea mai bună dintre lumile posibile”) este un naiv care se autoiluzionează că este fericit în cea mai fericită dintre lumi; în acest mod ușor ironic este văzut și azi, adesea, „optimistul” – un individ care fuge, de fapt, de realitate, preferând să o îmbrace în roz. Când au început și psihologii să analizeze problema au ajuns la aceeași concluzie – chiar suntem „naivi” atunci când ne analizăm viața și mai ales viitorul. Unul dintre cele mai cunoscute studii de la începutul anilor 80, când psihologia își începea ascensiunea, a chestionat 200 de persoane despre propriul viitor prin intermediul mai multor scenarii posibile: fericite, de succes sau dezastre, accidente sau boli. Majoritatea alegeau scenariile bune și se vedeau fericiți, sănătoși și bogați, chiar dacă prezentul nu părea să sugereze o astfel de evoluție (Neil Weinstein). Și atunci când oamenilor li se oferă date concrete despre anumite pericole – riscul de accidente, riscul de a face o boală gravă sau de a suferi pierderi economice, ei aleg să vadă partea plină a paharului și să nege evidențele. Chiar dacă pare un lucru bun, la prima vedere (și chiar este, din anumite perspective), felul acesta de a privi lucrurile îi face pe oameni și să fie mai puțin atenți la ceea ce se numește în medicină prevenție. De exemplu, fumătorii sunt convinși că nu vor face niciodată cancer, alcoolici cred cu tărie că au ficatul imbatabil ș.a.m.d. După modelul „bunicul a băut și a fumat toată viața și a trăit 100 de ani”. Sunt și cei dintre care se recrutează marii jucători la jocurile de noroc, cei care riscă mereu totul pe o carte și care nu învață niciodată din greșeli, ignorând chiar și propria experiență când este vorba să o ia de la capăt cu exact același tip de comportament. Până la un punct, se poate spune că optimistul este sigur pe sine, dar, în același timp, este predispus la cheltuieli și planuri extravagante, fiind convins mereu că nu are cum să dea greș. Un grup de psihologi englezi au încercat să demonstreze dacă este mai bine să fim optimiști (după tiparul descris mai sus) sau, dimpotrivă, realiști, adică înclinați să credem în „ghinioane” sau (ideal) capabili să analizăm toți factorii implicați în luarea unei decizii. Și în acest studiu a fost evident că omul este înclinat să își supraevalueze abilitățile și are așteptări în general nerealiste legate de viitor. Parte bună este că aceste sentimente sunt cele care ne fac să mergem înainte, să ne facem planuri, să ne stabilim țeluri; dar și să ne percepem familia (în special copiii) ca fiind extraordinară, nemaivăzută, demnă de dragostea noastră. S-ar putea ca optimismul să fie o trăsătură esențială care să asigure perpetuarea speciei umane – ne ajută să ne moderăm stresul în fața dezamăgirilor, să ne facem planuri care uneori chiar reușesc sau să pornim, ca vechii navigatori, pe mări necunoscute în căutarea unor lumi noi. Iluziile, pozitive fiind, pot să fie, deci, un avantaj evoluționist.

Un test folosit pe scară largă în psihologie, asemeni celor de calitatea vieții sau de stres profesional, esteThe Life Orientation Test. El a fost aplicat în cele mai variate domenii (boli grave, profesii stresante sau schimbări majore în viața de zi cu zi); concluzia generală a fost că un optimism structural și corelat cu o stare de bine non-impusă (autentică) se corelează cu beneficii pe toate planurile – sănătate (chiar dacă optimiștii, cum spuneam, sunt indivizii mai puțin predispuși să acționeze profilactic), profesie, viață personală. Optimiștii se adaptează mai ușor la orice situație, chiar și dramatică (război, pandemii, dezastre naturale) și au relații de lungă durată pentru că văd mereu partea plină a paharului. Nivelul personal de optimism se setează în adolescență. Și derivă din moștenire genetică, mediu și experiențe proprii/învățare. Copiii sunt optimiști fără limite – se află în fața unor experiențe complet noi zi de zi și trebuie să le înfrunte (dacă sunt lăsați). Apoi, treptat, nivelul de încredere și, secundar, optimismul încep să scadă. Adolescența este o perioadă critică, atât psihologic, cât și fizic, și este momentul în care se setează foarte multe dintre tiparele comportamentale de mai târziu.

Sintetizând, chiar dacă o privire exclusiv și excesiv de optimistă asupra lucrurilor ar putea să nu acționeze în avantajul individului, păstrarea unui mod „pozitiv” de a vedea lucrurile și așteptările „roze” au rezultate benefice. Părintele psihologiei pozitive, Martin Seligman, dă câteva exemple concrete. Dacă avem un interviu pentru un loc de muncă și rezultatul nu este cel scontat, optimistul spune că a avut o zi proastă, a dormit rău sau angajatorul era răuvoitor. Pesimistul vede eșecul ca pe încă o dovadă că nu e bun de nimic, nu e competitiv și viața lui în general e un șir de erori. Seligman propune o soluție numită de el ABCDE (Adversity, Belief, Consequences, Disputation, Energisation). Sunt de fapt o serie de pași destul de asemănători cu celebrele cursuri de mindfullnessși de gândire pozitivă. Punctul D este ceea ce numim azi terapia cognitiv-comportamentală care ajută oamenii să identifice și să rezolve modele comportamentale greșite/detrimentale și tipuri de gândire negativă care duc invariabil la depresie.

Cea mai mare problemă este aceea că optimismul se oprește undeva la gardul locuinței (sau la câteva case distanță). Lumea în ansamblul ei nu este văzută la fel; societatea dezamăgește, mersul lucrurilor este negativ. Este o tendință comună omului, indiferent de mediu, statut social, religie, cultură. Despre noi și ai noștri afirmăm că totul este bine, viitorul este luminos, dar lumea întreagă merge din rău în mai rău. Această discrepanță numită optimism gaps-a adâncit mult în ultimii ani, în special în anii de după pandemie. Și este vizibilă cel mai pregnant la tineri, care nu găsesc nimic bun în economie, sistemele de sănătate, cultură, în nicio arie ce ar putea să ofere experiențe bune, plăcute celor implicați. Pe de altă parte, toate aceste discuții și susținerea constantă a ideii că nu avem voie să vedem răul din lume, toate incantațiile cunoscute sub numele de autoafirmații (despre care se spune că stimulează starea de spirit și sentimentele de valoare ale unei persoane, de tipul sunt cel mai bun, cel mai deștept etc.) pot să devină toxice. Prea mult. Ai putea crede că sună prea bine pentru a fi adevărat – și ai avea dreptate. Când psihologii au testat efectele acestei mantre, au descoperit ceva interesant: cei care au început cu o stimă de sine scăzută s-au simțit mai rău după trecerea prin programele de creștere a self-esteem-ului. Problema era că pur și simplu nu credeau ce spuneau. Știm, am arătat mai sus, că o atitudine pozitivă poate fi bună pentru noi și că mentalitatea corectă poate avea un impact real asupra sănătății și fericirii noastre. Dar se dovedește că putem avea prea mult bine, așa numita „pozitivitate toxică”; o interpretare optimistă forțată, fără legătură cu evenimentele reale, a experiențelor noastre, alături de suprimarea emoțiilor negative, poate provoca daune reale. Termenul a devenit un cuvânt la modă atât în mediul academic, cât și în cultura pop. Cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, mesajele că „fericirea este o alegere” și „pozitivitatea este o mentalitate” abundă. Astfel încât avem reversul optimismului de mai sus, excesul de optimism(sau optimismul nerealist), la fel de rău ca pesimismul constant (Conor Feehly 2024, New Scientist).

Social mediaa creat presiunea fericirii constante. Emoțiile negative sunt greu acceptate ca făcând parte din viața de zi cu zi pentru că ele echivalează cu ideea că ceva nu este în regulă cu noi înșine. Tristețea și anxietatea sunt sentimente normale ale omului, exact la fel cum normale sunt bucuria, fericirea sau liniștea sufletească. Azi a apărut tendința ca și cel mai mic semn de tristețe să fie echivalat cu depresia reală (boală); la fel, orice anxietate – firească, să fie etichetată atac de panică, iar respectivul este trimis la consiliere, cursuri de cunoaștere personală, creștere sufletească, meditație sau alte denumiri de acest fel care au inundat internetul și promit fericirea deplină. Starea de bine este percepută de majoritatea oamenilor ca fiind echivalentă cu trăirea acelor emoții considerate potrivite într-o anumită situație. Să simțim indignare dacă vedem o știre despre o nedreptate, de exemplu. Deci să simțim în concordanță cu valorile personale, acceptabile. În timp ce optimismul este un atribut sănătos, a fi prea optimist în fața adversității poate fi toxic și poate influența negativ starea ta emoțională. Gândirea pozitivă îmbunătățește rezultatele profesionale și reduce probabilitatea ideilor și comportamentelor depresive, dar pozitivitatea toxică îi obligă pe oameni să ignore emoțiile negative. Suprimarea emoțiilor poate duce la izbucniri emoționale și poate contribui ea însăși la iritabilitate, anxietate și depresie. Și ca să încheiem cu o glumă (binecunoscută, de altfel): pesimistul spune că paharul e pe jumătate gol, optimistul spune că paharul e pe jumătate plin, iar psihologul întreabă „cum vă simțiți când vedeți nivelul apei din pahar?”. Și, o variantă mult mai actuală, conspiraționistul spune „de unde știți că e apă în pahar?”