Câini și pisici

„Ei, bine! E ca un om, frate! Doar că nu vorbește…”

(mamițica lui Búbico)

Animalele de companie sunt mai populare ca niciodată. Există – lăudabil – sute de adăposturi, de agenții de adopție, de asociații care luptă pentru drepturile animalelor. Cruzimea împotriva animalelor este azi pedepsită inclusiv cu închisoarea, fapt, de asemenea, îmbucurător. Era o modă nu de mult, prin anii 70 și 80, ca posesorii de animale de companie să arunce în râu puii nedoriți – cruzime incompatibilă cu dragostea trâmbițată pentru animalele din dotare. Dar, pe de altă parte, felul în care sunt tratate azi animalele de companie începe să semene din nou cu cruzimea. În America, 2/3 dintre locuințe au azi cel puțin un animal, față de anul 1988 când abia jumătate dintre case aveau. În 2022, americanii au cheltuit 136 de milioane de dolari pe animalele de companie (nu pe sănătate, ci pe jucării, mâncare și produse cosmetice). Situația este asemănătoare în Europa, dar și în Asia, însă cele mai mult analize s-au făcut în UK și în India, în rest nu sunt date la fel de exacte. Problema cea mai mare este aceea că oamenii își doresc să transforme animalele în membri ai familiei lor la propriu – și le doresc după chipul și asemănarea lor. Există planuri de nutriție dedicate pisicilor și câinilor, alifii pentru botic și lăbuțe, clinici specializate de tip SPA, hăinuțe, jucării, case în miniatură și așternuturi de mătase. Există hoteluri luxoase și hidroterapie pentru câini. Frizerii mai complexe decât o stație spațială; un magazin din Seattle vinde jucării care să aducă fericire câinilor și pisicilor care stau mult timp singuri acasă. Există rase de câini și pisici create de om astfel încât să fie cât mai mici și mai drăguțe, dar care au adus cu sine probleme grave de sănătate, respirație dificilă, lăbuțe foarte mici care le fac total dependente de om. Un astfel de animal, odată rătăcit, este condamnat la moarte sigură. Dorința de transformare în „oameni” a animalelor de companie – cele care te iubesc necondiționat după cum afirmă posesorii, a mers cam prea departe (Linda Baker,Are We Loving Our Pets to Death? The New York Times, 2024). Cu cât un animal este tratat mai mult asemeni unui om, cu atât el devine mai dependent, mai ciudat din punctul de vedere al speciei sale și mai expus. Animalul este adesea identificat cu un copil și tratat ca atare, ținut în brațe în poziții ciudate, hrănit incorect, îmbrăcat în haine caraghioase care îi constrâng mișcările – dacă urmărim o oră TikTokul sau reels-urile de pe FB, ne putem cu ușurință lua cu mâinile de cap. Dragostea oamenilor pare mai degrabă un instrument de tortură. James Serpell, profesor de etică veterinară, susține ideea că un animal de companie nu este un copil (ar trebui să fie evident!) – nu trebuie tratat ca un copil pentru că un animal are instincte, are obiceiuri și comportamente specifice speciei care sunt tot mai mult abolite, restricționate. Aceste animale sunt captive și chinuite. Majoritatea pisicilor nu ies din casă întreaga lor viață, iar tendința se extinde tot mai mult și la câini – aceștia sunt plimbați, dar foarte rar aleargă liber, legile fiind tot mai restrictive în acest sens. Celebra rasă French bulldog, foarte în vogă azi, este o rasă creată de om, cu craniul mic și botul turtit, care interacționează ușor cu oamenii pentru că sunt total dependenți; în același timp, respiră foarte greu și au multe alte probleme de sănătate care le fac viața un chin. Au un fel „simpatic” de a lătra, derivat, în fapt, din respirația greoaie.

O altă modă în creștere, vizibilă de asemenea și în social media, este aceea a gardurilor și cuștilor de interior. Nivelul de constrângere pe care îl suportă aceste animale este imens și totul sub umbrela dragostei nețărmurite. Acum câteva decenii, câinii liberi riscau să fie loviți de mașini sau otrăviți de vecini supărați, dar numărul acestor incidente era totuși mic și depășit cu mult de bucuria libertății. Paradoxul modern este acela că proprietarii nu mai vor ca animalele lor să se comporte natural – vor să fie prizoniere în familie și numite pompos membri ai acestora. Și paradoxul continuă – este permisă prezența câinilor peste tot, din ce în ce mai mult – în restaurante, în avion pe scaun, la locul de muncă, în magazine, în parcuri speciale, dar mereu cu omul atașat, astfel încât libertatea de mișcare este, de fapt, mai mică. Pentru că acel animal este un prizonier dependent total de omul de lângă el și cu instinctele de supraviețuire ale rasei sale suprimate. Derivat din această dependență, logic, a crescut și anxietatea de separare a acestor animale, fapt ce duce automat la agresivitate crescută față de străini. Peste 60% dintre animalele de companie sunt obeze, iar dacă ele se îmbolnăvesc sunt abandonate din cauza costurilor mari – dovadă stau adăposturile suprapopulate din întreaga lume. În 2023, în SUA, au fost eutanasiați 400.000 de câini abandonați de stăpâni. O investigație ad hoc la un mare magazin din Texas care vinde animale de companie din toate speciile posibile a descoperit că 80% erau bolnave, malnutrite, rănite sau chiar moarte în cuștile în care erau expuse. O altă cercetătoare implicată în studiul acestor probleme, Jessica Pierce, expert în bioetică, afirmă că s-a ajuns la o obsesie care face rău unui animal pentru că nu-l lasă să fie ceea ce este. Câinele a fost domesticit de om artificial în urmă cu mii de ani. Față de strămoșul lui sălbatic, acesta trăiește azi mai mult, are hrana asigurată și este ferit de accidente sau prădători, dar și-a pierdut libertatea. Este captiv capriciilor omului (Alexandra Horowitz). Un alt paradox este acela că, dacă realizăm că aceste animale sunt independente și trebuie să fie lăsate să își urmeze instinctele, nu mai există sensul să le ținem captive ca animale de companie – dar acum este mult prea târziu. Domesticirea lor le-a făcut dependente de specia umană, iar tendințele de azi transformă relația om-animal în ceva din ce in ce mai periculos pentru animal. Un adevărat iubitor de animale ar trebui, spun experții (dar este o logică simplă, de bun simț), să se pună în pielea acestuia și nu să-l forțeze să adopte obiceiuri omenești, nu să-l încadreze într-un tipar uman. Răsfățul – de câte ori scoate un sunet drăgălaș primește ceva bun – duce la obezitate. Reactivitatea unui animal care poate să fie deranjat de multe lucruri din jur nu este similară cu reactivitatea omului la stimuli, dar este adesea interpretată greșit pentru că omul citește semnele, crezând că este expert, prin filtrul comportamentului uman. Așa au apărut zilele de naștere ale animăluțelor cu tort, lumânări, invitați și o grămadă de stimuli extrem de stresanți. Tot așa a apărut nebunia cea mai mare a zilelor noastre – explozia de animale de companie filmate și fotografiate și apoi expuse – scenete cu cățeii îmbrăcați în tot felul de personaje, puși în tot felul de ipostaze și poziții și postúri, evident pentru like-uri și câștig, dar ignorând complet nivelul de stres la care este expus animalul care nu face singur așa ceva. Nu își ia singur servieta, hainele și papucii ca să se plimbe pe afară și nu-și pune costumașe caraghioase ca să râdă „stăpânii”. Uneori, lipsa lor (a animalelor) de reacție este un semn major de stres, nu de plăcere. Antropomorfismul este, după cum se știe, tendința omului de a atribui trăsături omenești ființelor sau obiectelor din jur, iar în cazul animalelor de companie este un obicei care a explodat. Animalele au necesități biologice distincte și specifice animalelor – pare atât de simplu și totuși le vedem îmbrăcate în bebeluși, în ursuleți, au bonete și babețici colorate și fustițe cu volane sau se plimbă în cărucioare de copii.

Totul se rezumă la respect – respectul pentru natură în care oricum am intervenit atât de mult. Animalele au fost scoase din mediul lor ca să ne țină companie, fără să știm dacă și-au dorit asta vreodată, au fost domesticite ca să muncească în gospodării, iar acum le transformăm în omuleți ciudați și chinuiți tot pentru propria noastră plăcere; și pentru dragostea lor necondiționată, ceea ce este o aberație, dar care stă de fapt la baza acestor comportamente (alături de dorința de a primi recunoștință nesfârșită pentru îngrijirea lor). Omul are nevoie de cineva cu ochii mari și umezi care să îl privească cu adorație – și cum greu găsești în lumea oamenilor așa ceva, a găsit câinele și pisica. Este adevărat că s-a dovedit că, în virtutea unei conexiuni foarte vechi între om și câine, există unele trăsături comune comportamentale învățate de-a lungul secolelor și preluate reflex; câinele și omul au o relație veche de mii de ani, deci este de așteptat că animalul a învățat și a preluat o serie de expresii și limbaje corporale care să îl ajute în comunicare; este printre puținele animale de companie care are un contact vizual real cu omul, contact ce descarcă hormonul oxitocină („al iubirii”) la ambii. Se știu întâmplările cu animale devotate și reacțiile impresionante la moartea unui om – reacțiile sunt reale, dar explicația s-ar putea să dezamăgească un pic entuziaștii romantici.

Dar aceste discuții sunt despre oameni – animalele sunt minunate așa cum sunt, nu cum încearcă oamenii să le antropomorfizeze. Partea bună a acestei tendințe este aceea că a scăzut cruzimea față de animale. Însă ele nu sunt aici pe pământ ca să ne amuze pe noi și nici ca să devină copia noastră în miniatură. 101 dalmațieni și Pisicile aristocrate sunt desene animate (geniale), nu realitate. Studiile legate de comportamentul canin sunt multe și complexe și este clar că un animal este o sursă nesfârșită de învățare și de interes; zâmbetul câinelui, de exemplu, este o formă de limbaj corporal învățat și poate să fie un mod de a copia fața zâmbitoare a omului pentru că știe, reflex, că atunci are mai mari șanse să primească ceva, o plimbare, o gustare, deoarece a învățat că dacă omul zâmbește se poartă mai frumos. Dar dinții la vedere pot însemna și mult mai multe alte sentimente sau mesaje – toate câinești. Eroarea cea mai mare este aceea de a interpreta aceste mesaje și forme de limbaj corporal prin prisma celor folosite de oameni și tratarea lor ca atare. Opiniile formulate în aceste rânduri sunt total nepopulare, iar marea afacere mondială a celor care comercializează animale de companie ne spune constant, inclusiv prin vorbele multor oameni de știință, că animalele de companie aduc fericire, cu cât mai multe cu atât mai bine, că sunt un confort emoțional perfect, că ne fac mai buni, mai deschiși, mai generoși. Dar este această realitate reciprocă? Cei mai mari iubitori de animale au acasă cel puțin un animal captiv, numit animal de companie, care de cele mai multe ori face lucruri neconforme cu rasa căreia îi aparține (D Mota-Rojas et al. Anthropomorphism and Its Adverse Effects on the Distress and Welfare of Companion Animals, 2021). Să ne gândim la canarul galben al lui Phoenix ca să înțelegem mai bine nivelul de stres al acestor animale. Dar, în concluzie, reiau ideea de mai sus – este foarte târziu să se mai repare ceva, având în vedere că am transformat aceste animale în ființe total dependente și le-am anulat toate instinctele de supraviețuire înnăscute. Iar când cineva se declară mamițica ori tăticuțul animalului „personal”, simți fiori de neliniște, dacă nu chiar de groază, pentru bietul animal.