De la Steluța la Steaua

Făcând curat prin bibliotecă am dat peste revista Steluța, Steaua cea mică, pe care am scris-o, legat-o sub formă de revistă (cu copertă ca la carte) și colorat-o la 8 ani (1979). Dacă mă gândesc la poza mea de la 3-4 luni cu revista Steaua în brațe, „citind” de zor, este clar că nu aveam nicio șansă decât să devin cât mai curând redactor; și autor, și ilustrator. Pe prima pagină se lăfăie o poveste scurtă: Zmeoaica cu trei capete, după [?!]Laura Poantă,urmată de ghicitori, poezii („există pe lume copii, există de când musca vorbea…”) și încă câteva povești, ba chiar și o piesă de teatru și anunțuri de vânzare de apartamente sau reclama la o expoziție a unei artiste neîntrecute. Revista mea „apărea” la editura Ion Creangă și costa 6 lei. Primul număr a fost și ultimul, dar a urmat o „serie de autor” de cărticele legate în carton cu ilustrații colorate și cu zmei și ursoaice și alte personaje simpatice (sau mai puțin simpatice).

La Steaua cea mare ajungeam adesea când eram mică – grădiniță și clasa I, pentru că mai apoi deja mergeam singură acasă, cu celebra cheie de gât. Dar atunci, chiar la început, când mama avea ore de după-masă la Filo, venea și mă lua tata de la Bob și mergeam la Steaua la sediul de atunci, din piața Avram Iancu, cu celebrul său balcon de pe colț de unde era o adevărată încântare să privești orașul. Înțelesesem că nu e voie să mă aplec (nici nu ajungeam) sau să fac acrobații singură în balcon, așa că adoptam metoda patru labe și priveam printre gratiile frumos răsucite din fier forjat la furnicarul de jos. Secretara de la Steaua, doamna Veronica, mă lăsa uneori să bat la mașină cu un deget, iar Leonida Neamțu îmi desena căței dintr-o linie, de felul lui Patrocle. Țin minte vălătucii de fum de țigară, glasurile, râsetele și mă gândeam că e o meserie destul de interesantă asta, de scriitor la o revistă, și nu pare grozav de grea. Dintotdeauna, de când mă știu, m-a salvat de la plictiseală desenatul; era logic, deci, ca printre vrafurile de hârtii și creioane și stilouri cu cerneală (mai existau încă penițele și călimara) să fac desene peste desene. Așa s-a născut, de fapt, micuța Stea personală, poate și „boema” care nu m-a părăsit niciodată.

Era, tot pe-atunci, și timpul confesiunilor lui Aurel Gurghianu: „Nu, n-am terminat jurnalul sovatian. Cine e Laura, de fapt? Am uitat să spun că pe ploaia de la Sovata, noi mergeam înainte, fără să ne întrebăm cum e timpul. «Nașa»cu Laura (chiar şi Petre, prietenul meu), o luau, avizi de cunoaştere, pe necunoscute poteci. Astfel se explică faptul că la un moment dat am ajuns pe un câmp, lângă o mică apă; câmpul era vast, cu câțiva pomi singuratici; am cules, după ce ne-am convins că porumbelele erau foarte acre, nişte mere pentru un oțet de viață lungă. Dar, Laura! Signorina de la grupa mare, desenează! Cu gândul sau cu fapta. La «Cazino», n-are hârtie, de aceea consumă un compot de mandarine, trimis de un «admirator», iar gesturile ei mici şi elegante fac volute memorabile cu lingura de la pahar la gură”. (Aurel Gurghianu, Terasa și alte confesiuni, Ed Dacia, 1978).

Pe scurt, faptul că scriu de câțiva ani în Steaua nu e decât firesc.

Apărut în Steaua 11-12/2024