Dimitrie Cantemir și terminologia medicală

Dimitrie Cantemireste considerat fondatorul terminologiei medicale românești, el având meritul de a prelua și folosi termeni din literatura universală, dar și termeni laici, specifici limbii române a vremii. Dimitrie Cantemir aparține, astfel, și istoriei medicinei românești, în opera sa regăsindu-se numeroase informații de ordin medical. În Descrierea Moldovei vorbește despre influențele geografiei asupra obiceiurilor, dar și a sănătății oamenilor, în Hronicul vechimei dă informații detaliate despre tămăduitorii vremii, de multe ori nu tocmai măgulitoare („otrăvitori venali”), iar în Istoria Imperiului Otoman descrie o operație de hernie pe care se pare că a urmărit-o pe viu. Istoria Ieroglifică este cea mai bogată în acest sens, cuprinzând o serie de termeni medicali noi, termeni științifici, explicații ale cuvintelor folosite, dar și maxime și cugetări despre medici sau cu aplicare medicală. Iată câteva exemple, într-o paralelă rapidă cu ceea ce exista atunci în lume. În secolul 16, în pofida intoleranței religioase, în Europa Vestică apăreau primele dicționare medicale cu mulți termeni definiți, pentru prima dată, în latină. Secolul 17 era încă dominat de vechile teorii, inclusiv cea a celor patru umori antice, dar apăreau și progresele – microscopul (inventat la finalul secolului 16), tratamentul malariei, ideea de observare atentă a pacientului (Sydenham). În secolele 17 și 18, unul dintre dicționarele medicale cele mai folosite a fost Lexicon medicum Graeco-Latinum, al lui Bartolomeo Castelli, profesor de teologie, medicină și filosofie. Termenul medicină provine din latinescul medicina cu rădăcina mederi = a vindeca, a tămădui. O propunere etimologică mai romantică este Medeea, vrăjitoarea care transforma un bătrân în tânăr prin emisii de sânge și preparate magice. Medeea este, poate, una dintre primele femei care au practicat o formă de medicină, mai degrabă artă decât știință. În engleza veche, medicina era numită laececraeft (leech–craft) pentru că în acele vremuri totul se trata, se pare, cu lipitori (leech). Dar leech mai înseamnă și medic sau escroc. Un timp, medicului i s-a spus mediciner (din latinescul medicus), și avea și conotația de vrăjitor (vraci). Termenul de doctor, folosit și în limba engleză ca atare, provine din latinescul doceo, a învăța (pe alții), și înseamnă un om învățat, dar și un profesor, deci cel care își împărtășește cunoștințele.

Scrierile românești pomenesc de doctori abia în secolul al 17-lea. În pravila lui Vasile Lupu din 1646 apare cuvântul doftor cu sensul de vraci-dascăl, adică profesor, cel care trebuie să își transmită mai departe cunoștințele, superior vraciului. La început, doar profesorii primeau titlul de doctori, iar cei care aveau diplome universitare, dar nu predau științele, se numeau fizici sau medici fizici. Toți erau obligați să scrie și să citească în limba latină ca să poată compune rețetele în această limbă. Generalizarea titlului de doctor s-a făcut în secolul 17 și a înlocuit treptat termenul de vraci. Englezescul physician ascunde și el un principiu onorabil al profesiei, provenind din grecescul physis. Galen spunea – „Cel mai mare este Physis și Hipocrate este profetul său”. Atât Galen cât și Hipocrate credeau în unitatea corpului omenesc, guvernat de physis, Hipocrate afirmând că trupul omului conține în sine însuși puterea de a se vindeca datorită celor patru umori, putere numită tocmai physis (natură, dar și creștere, regenerare). (vezi Jordan, Sara M. „Medicine and the Doctor in Word and Epigram”. New England Journal of Medicine 248, no. 21 (1953): 875-83). Și Dimitrie Cantemir credea în unitatea trup-suflet și în ideea de ființă trupească, dar și materie a creației – „în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul carile mă poartă”. Și „trupul omului în viață este însoțit de suflet care după moarte pleacă”. Preia, de asemenea, teoria umorilor și spune – „unde el la loc slobod și la câmp larg a trăi deprins fiind, de nevăz în curândă vreme, în melanholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbăciune în boală” (se referă la Inorog). Sau „întâi în melanholiia ypohondrică, apoi în tusa cu sânge…”; „melanholia e boală de voia rea, pătimirea întristării, fierea neagră”. Referindu-se la medici, persoanele care „chipul boalei în chipul sănătății să preschimbe”, are mai mulți termeni: țirulic („vraciu carile tămăduiește ranele, frânturile”), doftor („doftorul cel bun găsise și leacul nimerisă”) și apothecariu („cela ce șade la prăvălie și mai cu de-adins cela ce vinde ierbi, doftorie”). Rețeta este „izvodel de leacuri carile trimit doftorii la spițeri să facă (leacul) asupra boalei”. Un fapt interesant, legat de „leacuri”, grecescul pharmakon a evoluat în limba română înspre farmacologie, farmacie etc., farmaco-, dar și înspre farmece, vrajă („numai în cuvânt și tot feluri de farmacuri descântătoriu prin urechile tuturor”, la Cantemir). Termenul englezesc surgeon are și el o istorie interesantă – cheir înseamnă mână în greaca veche, iar ergon – muncă. Adică, cel ce lucrează cu mâinile. Primii chirurgi îmbinau, de fapt, două profesii – medicina și frizeria, așa numiții barber–surgeon, detalii regăsite și în lucrările lui Cantemir, bărbierii având chiar o putere mare de decizie, inclusiv în timpul epidemiilor nimicitoare ale acelor vremuri. Țirulic al lui Cantemir este „vraciul care tămăduiește ranele, frânturile”, deci este termenul folosit pentru chirurg și provine din poloneza veche. Adaug alte câteva definiții extrase din Dimitrie Cantemir (apud Chiriac Argentina, Eugenia Mincu, 2022): agonie – „lupta care face trupul cu sufletul în ciasu morței”; anatomic – „cela ce știe meșterșiugul mădularelor trupului, despicator de stervuri”; articule –„încheetura osului, și a voroavei, capete”; atomuri –„lucrul carele într alt chip sau parte nu se mai poate despărți, despica, tăia, netăiat”; ermafroditis – „cel ce este și bărbat și femee, sau umblă în pofta a două părți”; laringa – „gâtul, gâtlejul, gutlanul”; melanholie –„boală de voie rea, pătimirea întristărei, fierea neagră”; mehlem – „unsoare, cu care se slujesc țirulicii (hirurgii) la rane”; porii – „găurici prin pielea omului, prin carele es sudorile”; rețeta – „isvozel de leacuri carele trimit doftorii la spițerii, să facă asupra boalei”; sfigmos – „vena moale carea pururea se bate, de pre a cărei clătire, așezământul firei se cunoaște”; fyziognomie – „știința firei de pre chipul obrazului și a tot trupul” (vezi și Pompei Gh. Samarian, Medicină și farmacie în trecutul românesc, 1382-1775, București, 1938).

Inimaromânească are origini latine, provenind din anima = suflet. Dimitrie Cantemir face și el o legătură între inimă și suflet și în același timp consideră dragostea având sediul în inimă – „dragoste în inimă dospită”. Legătura strânsă inimă-suflet este păstrată din antichitate, toți marii filosofi considerând-o sursa trăirilor, a sentimentelor și chiar a căldurii corpului omenesc (Galen credea că inima este cea care emană constant căldură, este focul interior al trupului). „Soarele răspândește lumina precum inima răsuflare” (Plutarh). La Cantemir, apar termeni precum megalopsihiia și micropsihiia, explicați astfel: „unde este grijă la măsură, megalopsihiia o cârmuiește, iar unde grija trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăsește”. Tot el spune că „în cei mai mulți mărimea și greuimea trupului sămnul micșorării sufletului și minții ieste”. Craniul provine din grecescul kranion. Zona temporală a cutiei craniene derivă din latinescul tempus = timp – este locul unde se simte pulsația arterei temporale, pulsație care este și un semn al trecerii implacabile a timpului. Fiecare bătaie de inimă este o secundă care trece repede, după cum spunea Hipocrate. La Cantemir avem „Tidva (din slavă) capului spre îndesarea creierilor”. Alte segmente anatomice numite în textele lui Dimitrie Cantemir sunt „organul ochiului care se proeminează prin albușul ochilor”, „organele de voroavă”, „pieptul muritorilor sau grumazii – tot coșu își umplu când răsufla coșu îi răsuna”, „unghii – organul răutății”.

Până în secolul al 17-lea, medicina a păstrat, după cum spuneam, multe dintre teoriile vechilor greci, ale lui Galen în special, greșite din multe puncte de vedere, dar valoroase fiind o etapă în înțelegerea trupului omenesc. Igiena avea un rol minor sau lipsea cu desăvârșire, astfel încât unele boli se răspândeau în voie și făceau ravagii. Tratamentele erau empirice și adesea inutile sau dăunătoare; praful de corn de unicorn, la fel ca și bezoarul (considerat magic, deși era doar un conglomerat de dejecții pietrificate) erau folosite ca antidot universal, inclusiv împotriva otrăvurilor de orice fel. Nu este greu de imaginat care era rata de vindecare a bolilor în acele vremuri. Lipitorile erau și ele la mare căutare – orice febră era considerată a fi efectul sângelui rău sau în exces, astfel încât era eliminat prin tăierea venelor și aplicarea de lipitori. Plantele (știința lor fiind adusă în parte din Asia, în special din China) erau singurele ajutoare reale ale omului, dacă erau folosite corect. În acele timpuri, biserica se opunea din răsputeri oricăror cercetări științifice, disecțiile erau interzise, iar descoperirile, tratamentele și cunoașterea în general evoluau încet, pe ascuns, împotriva regulilor stricte impuse de credință. Vesalius a publicat în 1543 un manual ilustrat cu propriile studii anatomice bazate pe disecție, făcute în mare parte în secret. Superstițiile erau multe și puternice și au pus frână ani de zile evoluției medicinii; vrăjitoarele erau ucise, The Royal Touch (credința că atingerea unui rege te vindecă de anumite boli) era în floare, iar lăsarea de sânge (sângerarea terapeutică) era legea. În antichitatea greco-romană, bolnavii își căutau alinarea în templele închinate zeului Asclepios/Esculap–zeul medicinii. Lăcașele închinate lui se numeau Asclepioane; oamenii suferinzi intrau în ele cu speranță, uneori petrecând acolo întreaga noapte (incubatio), sau citeau de pe pereți inscripțiile care povesteau în detaliu cazurile altor oameni vindecați de diferite boli. Zeii puternici ai antichității erau în egală măsură adulați și ridiculizați; la fel medicii acelor vremuri – generatori de speranță, de încredere, dar și de îndoială și de glume. Aceștia din urmă se prezentau ca urmași ai lui Asclepios, înzestrați cu puteri vindecătoare nebănuite. Astfel încât texte ironice sau dure, glume și diferite istorioare au existat din cele mai vechi timpuri și există și azi. Martial, epigramistul, este o sursă importantă de informație istorică, o oglindă a obiceiurilor contemporanilor săi. Despre medici avea multe vorbe de duh, mai puțin măgulitoare – „Diaulus, fost medic, este acum cel care îmbălsămează cadavrele. Ceea ce făcea ca medic, face de fapt și acum” sau „Andragoras a făcut o baie și a cinat vesel cu mine; dimineața a fost găsit mort. Care este cauza decesului, te întrebi, Faustinus? L-a văzut în vis pe doctorul Hermocrates”; sau dedicație unui doctor slab pregătit „acum, ca gladiator, faci ce făceai și ca doctor” (după J. Rosenbloom, 1922). Hipocrate însuși scria că omul o duce mai bine fără medici și fără tratamente, el fiind adeptul teoriei că puterea vindecătoare stă chiar în noi; acesta este un sfat reluat adesea în scrierile sale, ca și afirmația că uneori cel mai bun remediu este să nu faci nimic. Timpul este recunoscut din cele mai vechi timpuri ca un ajutor util în vindecare – „timpul este cel mai bun leac” (Ovidiu) sau „cel mai bun tratament este răbdarea” (proverb englezesc din secolul 16). Voltaire era și el dur cu medicii, afirmând că aceștia prescriu medicamente despre care nu cunosc prea multe, pentru boli despre care habar nu au, unor oameni despre care chiar nu știu nimic. Dar, totuși, îndulcește la un moment dat criticile, afirmând că nimic nu este mai respectabil decât un medic ce a studiat din tinerețe natura umană, cunoaște caracteristicile corpului omenesc și bolile care îl asaltează, tratamentele care îl vor face bine și se poartă la fel și cu bogații, și cu săracii. Fiziologul Martin Fischer spunea despre chirurgi că sunt medicii care au uitat medicina și trec direct la tăiat, iar în secolul 17 un proverb englezesc spunea că un chirurg bun trebuie să aibă ochi de vultur, inimă de leu și mână de femeie. Să nu uităm, însă, modul în care se făceau operațiile la acea vreme – majoritatea păreau tortúri experimentale ale unor sadici, și nu tratamente. Vorba lui Benjamin Franklin este binecunoscută: „dumnezeu este cel care vindecă, iar medicul este cel care încasează banii” și este o părere care a persistat, și persistă încă, în rândul populației. Nici țara noastră nu a fost o excepție în ce privește ironizarea medicilor sau sfaturile de viață sănătoasă.Dimitrie Cantemir se numără printre cei care au scris pe această temă: „Pofta neînfrânată provoacă pagubă și moarte sufletului și, precum calul sălbatic, fără frâu, trântește pe călăreți, așa și poftele neînfrânate împing către moarte”; „Poftele lumești ca sirenele, pe om adormindu-l, îl îneacă”; „Boala îi încearcă nu numai pe cei păcătoși, dar chiar și pe cei drepți. Pe cei drepți îi încearcă pentru a-i face mai drepți, iar pe cei păcătoși ca să-i întoarcă de la nebunie”. Chiar și în Cimitirul Vesel de la Săpânța găsim inscripții precum „C-atâția morți sunt nu mă mir/ și soarta n-ai cum s-o împiedici/ când drumul către cimitir/ e presărat cu-atâția medici” (Jordan, Sara M. Medicine and the Doctor in Word and Epigram. New England Journal of Medicine 248; 21 (1953): 875-83; G. Greenstone, The history of bloodletting, BCMJ, 2010; Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, ed. Minerva, 1997; Laura Poantă, Tribuna, 2023).

Lingvistica medicală nu este o disciplină separată, ci se studiază în cadrul istoriei medicinei, dar ar putea să fie, având în vedere că dincolo de etimologia seacă a termenilor medicali se ascunde o întreagă succesiune de descoperiri științifice, obiceiuri și povești interesante. Termenii medicali din antichitate au fost studiați deopotrivă de lingviști, medici și istorici, căci conțin informații complexe, care au intrigat adesea. În Grecia antică, îl avem pe Hipocrate cu cele mai vechi texte cunoscute din domeniul medical. El a avut, printre altele, marele merit de a separa medicina de magie, neacceptând ideea că bolile sunt date de zei și încurajând gândirea, analiza și rațiunea. El a fost cel care a folosit termeni precum exacerbare, rezoluție, criză, paroxism, convalescențăși a dat numele degetelor hipocratice și faciesului hipocratic (cel care anunță moartea celui suferind). Era începutul erei grecești în terminologia medicală, eră care a continuat și după cuceririle romane pentru că romanii nu aveau o tradiție medicală atât de vastă și au preluat mare parte din denumirile grecești. Mulți dintre medicii care practicau în Imperiul Roman erau greci. Termenii medicali de azi – boli, simptome, anatomie – se bazează masiv pe moștenirea greacă, dar și latină, însă împrumutată parțial tot de la greci (HR Wulff, The language of medicine, 2004, JR Soc Med). În secolul I, un aristocrat savant pe nume Aulus Cornelius Celsus a scris De Medicina, enciclopedie medicală bazată pe cunoașterea greacă și pe termenii grecești – majoritatea neavând niciun corespondent în limba latină. El a preluat parte din termenii grecești direct, păstrând uneori și terminațiile respective, chiar și alfabetul grecesc inserat în textele sale, alături de cel roman. Celsus a păstrat obiceiul vechilor greci de a descrie cu multă imaginație lucrurile, prin alăturări de termeni ingenioși care mai apoi s-au contopit și au devenit cuvinte de sine stătătoare. Dentes canini derivă din grecescul kynodontes și înseamnă „dinți de câine” – numiți așa pentru că seamănă cu dinții proeminenți ai câinilor. Tot de la vechii greci provine obiceiul de a compara segmente anatomice sau simptome și semne ale bolilor cu diverse obiecte sau fenomene din jurul nostru. Tibia, de exemplu, provine din grecescul auloscare era un instrument muzical de suflat, lung și subțire, ce apare și pe numeroase obiecte de artă; tradus în latinescul tibia, care înseamnă flaut, dar și unul dintre oasele gambei. Celălalt os, fibula sau peroneu, are aceeași istorie – în vechea greacă peroneînsemna cârlig, sistem de prindere, la fel ca și latinescul fibula. Tibia și fibula împreună seamănă cu un ac de siguranță și de aici și acești termeni – din nou latinescul a fost ulterior termenului grecesc, tradus, dar păstrat ca semnificație. Secole la rând aproape toată literatura medicală din Europa avea să apară în limba latină. Vocabularul medical s-a extins, dar nu s-a modificat esențial – latina medicală era limba latină obișnuită, populară, amestecată cu termeni de specialitate grecești și latini. Apoi, treptat, la începutul secolului 19, limbile națiunilor au început să câștige teren în detrimentul latinei, cu diferențe de la țară la țară; de exemplu, în Danemarca, până la mijlocul anilor 1800, medicii scriau încă rețete în limba latină. De altfel, și azi în farmacie se mai păstrează expresii latinești la rețetele magistrale, dar și la cele „obișnuite”; Rp/provine de la recipe– „ia” (de la a lua, formulă care certifică rețeta). Sau sic volo, dacă se depășește doza uzuală, pentru a sublinia faptul că nu a greșit medicul în prescriere, sau verte!, dacă rețeta continuă pe partea cealaltă a formularului. Apariția textelor medicale în limbile țărilor europene a schimbat în oarecare măsură situația, unele limbi precum engleza sau franceza, dar și germana, înlocuind unii termeni medicali latini în comunicarea medicală internațională. Mulți termeni au fost păstrați, totuși, cu o evidentă influență greacă sau latină, cel puțin în terminologia medicală oficială, din tratate, acte medicale și lucrări științifice; în vorbirea curentă se simte mult mai puternic influența limbajului uzual, de zi cu zi, al fiecărei țări în parte. De asemenea, apariția unor noțiuni și termeni noi, mai ales în cazul cuvintelor compuse, s-a făcut cu ajutorul limbii grecești, pentru că permite mult mai ușor alăturarea ideilor – nefrectomie, de exemplu, sau orice altă „tomie” – excizia rinichiului în acest caz, sau a unui alt organ; sau oftalmoscopie –inspectarea ochiului cu ajutorul unui instrument, în loc de eventualul latinesc inspectio oculorum. În zilele noastre, limba engleză a preluat controlul, majoritatea publicațiilor și congreselor internaționale apelând exclusiv la această limbă. Cine nu cunoaște limba engleză este privat de multă informație medicală. Termeni medicali englezești sunt preluați ca atare și integrați în limbajul curent al multor țări, deși unii preferă să-i traducă – de exemplu by-passeste folosit ca atare inclusiv la noi în țară, dar francezii preferă să spună pontage. La baza sistemelor terminologice erau puse două principii de bază: cel al integrării lor în limbajul de specialitate internațional şi cel al utilizării resurselor autohtone. Modelele au fost selectate, în primul rând, din limbile franceză şi italiană, via limba latină și greacă. Aproape că nu există, cum spuneam, termen medical, clinic, anatomic sau farmaceutic, care să nu aibă o rădăcină greacă sau latină, de la sufixele cu rol esențial în sensul cuvintelor (-ome = tumoră, în adenom, carcinom, lipom; -pathos = boală, în pneumopatie, neuropatie, tome= tăiereîn laparotomie, sau ektome= excizie, extirpare, în nefrectomie, apendicectomie etc.) la prefixele explicative de tipul a(an) = lipsă, absenţă, înaritmie, atrofie, anorexie, anemie, anurie; prefixul dys- (dis-) = greu, dificilîn distrofie, displazie, dispnee. Termenul cancer este tot un termen metaforic, derivat din grecescul karkinoscare înseamnă rac, tradus de Galen în latinescul cancer= crab, și se explică prin faptul că aspectul cancerului de sân netratat (acesta fiind expus) era cel al unui rac de râu, cu mai multe prelungiri vizibile care semănau cu picioarele vietății. Ulterior, când au apărut și tehnicile imagistice, s-a dovedit faptul că aspectul unei tumori cu mai multe prelungiri și infiltrații sugerează caracterul malign și poate fi asemuită tot cu un rac. (vezi Radu Iftimovici, Istoria medicinei, Bucureşti, 1994; Laura Poantă, Mic dicționar etimologic de termeni medicali, Cluj-Napoca, 2005).

Dimitrie Cantemira creat în 1705 primul model de dicţionar explicativ – o anexă la romanul său Istoria ieroglifică(vezi Vasile Melnic, Istorie şi realitate în utilizarea terminologiei medicale, în Limba română, nr.4-8/2001). În acest dicţionar sunt explicaţi sute de termeni din domeniile social-politic, militar, filosofic, diplomatic, botanic și medical. La Dimitrie Cantemirgăsim prima dată o terminologie medicală bogată, un amestec de neologisme preluate și de limbaj popular; neologismele, folosite mai ales de cei care scriau texte medicale și foarte puțin spre deloc cunoscute în rest, nu aveau o circulație prea mare, multe dintre ele dispărând în timp. Dimitrie Cantemir are în scrierile sale descrieri anatomice, medicale, psihologice complexe, având meritul că îmbină terminologia greacă și latină a vremii cu ceea ce se știa în țara noastră din vremurile străvechi, mergând până la medicina geto-dacică. El descrie părțile corpului omenesc (vezi mai sus), are descrieri de terminologie clinică (exemplu surmenajul – „ostenința căutării sudori pe trup umedzește iar grija neîncetată vlaga inimii topește”) și de terminologie farmaceutică (vezi mai sus). Sau „doftorul bun știință în cap, iar ierbile în câmp le are și unde chichițele văruite și pilulile șicuite sunt, acolo bolnavul să amăgește, iară nu să tămăduiește”. (Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva 1978).

Un caz interesant al cuvintelor compuse, însă fără legătură cu limbajul medical, ci cu scrierile lui Dimitrie Cantemir: struțocămila este de fapt numele latinesc al struțului tradus cuvânt cu cuvânt (Struthio camelus), în greacă στρουθοκάμηλος /struthokámelos, care înseamnă, dacă luăm bucată cu bucată, orice pasăre mică (unii spun vrabie), dar mare cât o cămilă. Era numele dat struțului care are acest aspect ciudat, cu pene, dar picioare de cămilă și gât lung. Ulterior, prin simplificare, a rămas doar „struț”. Desigur, de-a lungul anilor, s-a discutat mult acest aspect, criticându-se faptul că s-a interpretat românescul struțo-cămilă ca și cum Cantemir a inventat el un animal sau un termen nou și că acesta este folosit eronat sau forțat pentru a desemna un animal imaginar, când nu este vorba despre altceva decât despre un struț. Aceasta ar fi explicația, logică, rațională, și ar fi (și este) corectă dacă ne rezumăm strict la aspectele biologice. Dar textele lui Cantemir sunt parabole politice și apelează la simboluri; am studiat ambele variante ale problemei struțocămilei încercând să desenez unele dintre creaturile din Istoria Ieroglifică(vezi mini-expoziția Cantemiresca 300de la FestLit Cluj 2023). Cantemirînsuși spune: „himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor și traghelaful firii”. Himera ne sugerează o lume fantastică, pe care unii lingviști o contestă, afirmând că strutocameluseste strict numele struțului și nimic altceva. Dar descrierea Lupuluidin poveste ne dă dreptul să imaginăm creaturi fantastice ca simboluri ale trăsăturilor pe care dorea Cantemirsă le sublinieze la oamenii politici pe care îi critica – „jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, cămilă nu ieste, struț aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste”. Sau „cămila nepăsărită și pasărea necămilită” – fără a explica biologic fenomenul, ci doar filosofic – este în mod evident o alegorie folosită pentru a-l critica pe Mihai Racoviță, nici moldovean, nici muntean. Revenind la medicină, Pavel Vasici-Ungurean, cu a lui Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și despre însușirile sale (1830), Nicolae Krețulescu cu Manualu de Anatomie Descriptivă(1843) și Costache (Constantin) Vârnav pot fi considerați cei care au creat o terminologie medicală științifică elaborată și, putem spune, definitivă. În secolele 18 și 19, științele erau popularizate în special cu ajutorul traducerilor care au avut și rolul de a importa termenii medicali străini, neologismele, ajutând la dezvoltarea limbajului medical autohton, dar și de a ajuta popularizarea și înțelegerea unor termeni autohtoni, cum ar fi gălbinareasau ologirea (icterul, respectiv paralizia). Desigur, apariția spitalelor și a facultăților de medicină în țara noastră a contribuit din plin la dezvoltarea limbajului medical (Laura Poantă, România literară27/2023). În Evul Mediu colecțiile de animale ciudate –bestiarele–erau adesea interconectate cu practicile medicale, pe lângă alte atribute, interpretări simbolice și puteri supranaturale. Bestiarele nu sunt texte medicale, evident, dar oferă date valoroase despre cum era percepută medicina din acea vreme și despre rolul animalelor în folclorul medical. Multe animale (reale sau imaginare) erau reprezentări simbolice ale unor boli, iar laptele unor mamifere, sângele de șopârlă sau de „dragon”, ghearele grifonilor, mierea albinelor, glandele sau organele sexuale ale cerbului aveau presupuse puteri tămăduitoare în felurite boli (unele dintre ele, cum este mierea, de exemplu, a rămas și astăzi un leac naturist valoros). Alte exemple întâlnite mai des în textele medievale – testiculele și bila castorului erau folosite în epilepsie, paralizii și dureri a căror cauză nu era, în fapt, cunoscută. Dar se vorbea și despre puterile terapeutice sau, dimpotrivă, veninoase, ale unor animale mitice; de exemplu despre dragonul cu două picioare și cap de cocoș (cockatrice) se credea că te ucide cu privirea, singurul animal care i se putea opune fiind șopârla. În opoziție, caladrius avea o privire vindecătoare, iar dacă pasărea întorcea privirea în fața bolnavului, acesta urma să moară în cel mai scurt timp.Bestiarelesunt adevărate „dicționare medicale”, conținând multe detalii despre remediile folosite de femeile „vrăjitoare” și vraci, de cele mai multe ori șarlatani, dar care vindeau diverse produse animale sau părți mumificate din cadavre pe post de panaceu universal. După cum spuneam și mai sus, medicina acelor vremuri era încă profund tributară teoriilor lui Galen, cunoștințele erau încă limitate, iar superstițiile, la loc de cinste. Creștinismul juca și el un rol esențial, rugăciunea fiind considerată parte din tratament. A fost nevoie de boli grave, epidemii devastatoare, precum Moartea Neagră, și încă câteva sute de ani ca medicina să progreseze pe baze științifice. Bestiarelerămân, totuși, o sursă bogată de informare, cu descrieri amănunțite și pline de culoare. Cel mai vechi Bestiar cunoscut este grecescul Physiologusdin secolul II al erei noastre, bazat pe cunoștințele vechi ale medicilor din Grecia antică, din Aristotel, Herodotus, Plinius cel Bătrân și alți naturaliști ai antichității. Acesta a fost copiat și reprodus în secolele următoare –de la patruzeci de fabule bazate pe creaturi ciudate s-a ajuns la texte stufoase, elaborate, obligatoriu moralizatoare la început. Pentru că toate aceste culegeri de texte aveau la bază povești cu bestiili s-a spus Bestiarii.Medicii s-au implicat și ei în poveste –având în vedere că erau adesea, în același timp, și fețe bisericești și doctori –astfel încât devenea din ce în ce mai pregnantă legătura animal - om - leac - boală. Cu timpul au dispărut concluziile forțat moralizatoare ale poveștilor și s-au născut dicționarele de zoologie, de farmacologie și de medicină naturistă, ca de exemplu De animalibus al lui Albertus Magnus în secolul 13, Buch der Natur a lui Conrad von Megenberg în secolul 14 sau Historiae animalium a lui Conrad Gesner în secolul 16. Popularitatea Bestiarului era întrecută doar de cea a Bibliei, o explicație a succesului de care s-au bucurat aceste culegeri fiind și ilustrațiile bogate și sugestive care decorau orice variantă. Un alt exemplu des întâlnit de creatură imaginară este Inorogul,cel atât de prezent și în textele lui Cantemir. Animalul fabulos care a întreținut imaginația Evului Mediu era invocat mai ales pentru puterile miraculoase ale cornului său –ceea ce constituie și principala particularitate. De aici și numele: monokeros (gr.), unicornis (lat.), alicorna (it.), licorna (gal.) și gednorozecz (ilirică). Mitul cornului benefic are rădăcini adânci și deconspiră un cult al recipientului sacru, perpetuat în diverse epoci și culturi: potirul din corn de cerb al lui Orfeu, cupele cu elixir, vasul Graal și cornul inorogului par să aibă origine comună. (Doina Ruști, în revista Ficțiunea, 2023).

Revenind la Dimitrie Cantemir, are meritul că a îmbogățit limbajul medical românesc cu neologisme, majoritatea din greacă și latină, dar și din limbile slave, arabice sau din limba germană. El a încercat să le preia adaptându-le la sistemul fonetic al limbii române de la acea vreme, recomandând modificarea lor în funcție de specificul local: „a le moldoveni și a le romăni silește”. Mulți dintre termenii medicali folosiți de el au dispărut în acea formă, dar unii s-au transformat, s-au adaptat și au rămas până în zilele noastre – anatomic, antidot, leac (din slavă), organ, astfel încât putem afirma că scrierile lui reprezintă zorii terminologiei medicale românești.

Apărut într-o culegere editată de Facultatea de Litere