Durerea și arta

Durerea a însoțit omul din cele mai vechi timpuri și i-a marcat viața și creațiile. În artă există pretutindeni exemple și semne ale suferinței fie exprimată direct, fie ascunsă, dar răzbătând în tușe ale pensulei sau în subiectele alese (fie literatură, artă, muzică). Foarte mulți oameni au trăit și trăiesc cu durere cronică, iar cei care au știut cum s-o facă și-au împărtășit suferința prin intermediul artei lor. Michelangelo, de exemplu, a trăit ani de zile cu dureri articulare severe, a suferit de artroză și gută cu deformări articulare și crize care îl țintuiau la pat. Vincent van Gogh avea adesea migrene, iar Renoir a trăit ultimii ani ai vieții cu o formă sever de poliartrită reumatoidă, extrem de dureroasă, care i-a deformat atât de rău mâinile, încât a ajuns să-și modifice stilul de a picta – dând naștere unora dintre cele mai cunoscute capodopere ale sale. Unii pictori au ales să-și împărtășească suferința direct și dur precum Frida Khalo, celebră prin picturile sale expresive și dureroase, sau mai puțin cunoscutul Mark Collen – pictor contemporan, ce are meritul de a fi lansat un proiect numit Pain Exhibit prin care nu doar strânge fonduri pentru diverse boli, ci atrage atenția asupra unui simptom foarte răspândit, dar adesea ignorat. Zeci de artiști s-au alăturat proiectului, dovadă că durerea cronică este nu doar omniprezentă, dar și importantă pentru creația proprie (Painting Through the Pain; Julia Wynn).

Poveștile sunt numeroase și variate – sindrom Raynaud care modifică culoarea degetelor împreună cu dureri tranzitorii, dar insuportabile (tulburări circulatorii la nivelul degetelor), mai sus pomenita poliartrită reumatoidă, artroze, hernii de disc sau lupus, o grămadă de alte exemple posibile care toate duc la suferințe, imobilitate, durere, tratamente mai mult sau mai puțin eficiente fiecare cu reacțiile lor adverse; dar în același timp cu oameni care nu au cedat și au lucrat constant – ca o supapă pentru frustrare și stres. Sau pur și simplu din pasiune; sau din senzația de bine pe care o dă simplul fapt de a lua pensula în mână. Un alt artist contemporan spunea că, pictând, dă o față răului care îl chinuie, îl obiectivează. Unii critici de artă sau istorici susțin că sunt exagerate aceste încercări detectivistice de a găsi boli și probleme în toate picturile celebre și că nu există o legătură semnificativă între creația cuiva și bolile sale. Dar este greu de crezut că o boală cronică ce implică multă durere nu afectează munca, cel puțin în mod obiectiv, în ce privește stilul sau dimensiunile tabloului. Însă și subiectele sunt adesea influențate, în special în pictura modernă în care expresia suferinței proprii este „permisă”. Revenind la Frida Kahlo, ea ne-a lăsat un adevărat jurnal, un testament artistic detaliat și explicat chiar de ea însăși – „picturile mele duc cu ele mesajul durerii”. Bolile ei au fost multe și complexe, iar suferința a fost accentuată și de operații experimentale care au imobilizat-o la pat ani întregi – spina bifida din naștere, poliomielită de la 6 ani, accident sever de tramvai cu fracturi suplimentare la bazin și la coloană – toate acestea au dat naștere unor tablouri manifest cu detalii cutremurătoare.

Renoir este unul dintre marii suferinzi care au ales să își mascheze durerea pictând scene idilice în tonuri pastelate, vesele – unele dintre cele mai frumoase lucrări ale sale s-au născut cu pictorul înțepenit de durere, uneori fiind nevoit să miște pânza ca să poată lucra. Dar spunea că folosește pictura ca să uite de durere și să creeze iluzii – „Fie binecuvântată pictura. Chiar târziu în viață poți crea iluzii și oferi, din când în când, bucurie” (parafrazând dintr-o scrisoare către Albert André). Era pentru el o formă de terapie prin artă, practicată pentru sine însuși; numit pictor al fericirii, a trăit ani de zile cu dureri greu de imaginat în vremuri în care tratamentele erau inexistente. Matisse spunea despre Renoir – „un martiriu nesfârșit; degetele lui sunt umflate și oribil deformate și totuși acum pictează cele mai bune lucrări ale sale. În timp ce trupul său dispare, sufletul pare că se întărește și se exprimă cu o incredibilă ușurință”.

Aceste studii preocupate de retro-diagnostic au fost nu o dată atacate și criticate mergând până la recomandări de interzicere a publicării lor, considerându-se că încalcă principii fundamentale de etică; susținătorii lor au dovedit că aceste acuzații sunt nefondate și că ele aduc date importante nu doar științifice, medicale, ci și legate de însăși arta celui suferind. Un astfel de studiu publicat în Journal of the Royal Society of Medicine a încercat să caute argumente pentru suferința articulară a lui Michelangelo. Că era chinuit de dureri mari este clar, inclusiv din numeroasele sale scrisori către nepotul său în care descrie mâinile umflate, înțepenite, durerea și neputința, dar și faptul că nu cedează. Uneori numește durerea „gută”, dar era vremea în care aproape orice durere articulară era numită gută. În secolul 17, abia, se descriau cristalele de acid uric; până atunci se știa că boala deformează articulațiile, că atacurile sunt extrem de dureroase și vizibile (tumefacție articulară semnificativă cu căldură locală) și era numită „boala regilor” pentru că se constatase că apărea la cei bogați; în fapt, nu era nimic nobil sau aristocratic în suferință, era doar faptul că cei sus-puși aveau acces mai ușor la carne și la alcool – cauzele principale ale bolii (dincolo de predispoziția genetică). În anii din urmă ai vieții sale, se plângea că are mâinile umflate și dureroase – avem portrete ale lui Michelangelo (puține) în care mâinile par chinuite (portretul lui Jaccopino del Conte, 1535), avem genunchii noduroși din Școala din Atena a lui Rafael. Sunt și experți care susțin că ultimele scrisori nu mai sunt scrise cu mâna lui, dar a reușit să cioplească până în ultimul moment): încăpățânarea de a lucra a fost, poate, și cea care l-a ajutat să facă față durerii (pare un paradox, dar este adevărat pentru unele forme de artrită).

Van Gogh este unul dintre cei mai analizați pictori – mult mai aproape de zilele noastre, dar trăind încă într-un secol de incertitudini medicale. Totuși, entuziaștii (neurologi și psihiatri) au desprins din bogata sa corespondență și din picturile sale speciale diagnosticul de migrenă vestibulară cu aură. Nu o să știm niciodată dacă pensulația lui specială, înclinarea aparentă a obiectelor spre stânga sau culorile vii au sau nu vreo legătură cu durerile atroce din crizele de migrenă, dar este clar, din propriile sale vorbe (Scrisorile către Teo), că îl afectau profund.

Indiferent de bolile despre care vorbim este imposibil de separat complet suferința, fizică sau psihică, de viața de zi cu zi, deci și de artă; este greu de crezut că un om chinuit de durere nu va fi deloc influențat în ce pictează, ce scrie sau cum compune sau că suferința nu va afecta concret creația – estomparea luminoasă a lui Renoir, de exemplu, este cert legată de felul în care mânuia pensula din momentul în care mâinile îi erau rupte la propriu de boală. Și tocmai aceste detalii, ce par indecente unora, ne fac să apreciem și mai mult efortul din spatele unor picturi – mai ales când acestea par o petrecere continuă în lumina soarelui, cum este cazul francezului. „De ce să nu fie arta frumoasă? Sunt și așa destule lucruri urâte în lume”, spunea el într-o scrisoare. La douleur passe, la beauté reste.

Apărut în Neuma, 2024