Între „texte grele” și memorie culturală

De câțiva ani, discuția despre programa școlară românească revine obsesiv la același punct sensibil: de ce să-i mai obligăm pe elevi să citească texte „grele”, „vechi”, „neatractive”, precum cele ale cronicarilor, ale lui Dimitrie Cantemir sau ale autorilor Școlii Ardelene? Nu de mult am scris un articol pornind de la replica unei scriitoare/profesoare indignate mai în glumă, mai în serios că bieții copii au de citit Slavici. Acum trăim din nou furtuni mediatice și feisbuciste legate de propunerile de programă pentru clasa a IX-a. Pare că e o formă de tortură citirea unor texte vechi, atât de vehemente sunt reacțiile. Docte, semidocte sau oportuniste – toată lumea are ceva de spus, din nou. Mulți părinți, dar și profesori, afirmă că textele propuse sunt prea dificile (cel mai probabil majoritatea dintre ei nu au deschis vreodată acele cărți), că limbajul arhaic îi sperie, că literatura modernă sau chiar textele contemporane ar putea trezi mai ușor interesul tinerilor. Dar această privire exclusiv pragmatică pierde din vedere un adevăr simplu: lectura acestor texte nu este doar un exercițiu literar, ci unul de memorie culturală. Cronicarii – Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – sunt documentele noastre vii despre cum s-au văzut românii pe ei înșiși înainte să existe statul român modern. Ei nu sunt „lecturi” în sensul romanului de secol XX; sunt primele noastre încercări de a scrie istorie, de identitate și de continuitate. La școală, elevii nu trebuie să le iubească, nici să le înțeleagă în totalitate. Important este să știe că există și să înțeleagă ce rol au avut: ei sunt începutul „vocabularului” nostru, al românilor. Fără cronicari (sau mai bine spus fără a învăța toate perioadele/epocile a ceea ce înseamnă literatura română/istoria literară), nu înțelegem nici ideea de „țară”, nici ideea de „neam”, nici felul în care s-au transmis primele forme de conștiință istorică. E ca și cum am scoate dintr-un organism câteva vertebre, pentru că „nu sunt comode” sau „ne încurcă”. La fel, Școala Ardeleană (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai) este primul proiect coerent de emancipare prin cultură al românilor. Ideea că suntem de origine latină, că merităm drepturi, că limba noastră poate fi scrisă cu litere latine, nu chirilice, că un popor fără educație nu poate fi liber cu adevărat – toate vin și dinspre Școala Ardeleană. A evita studiul lor pentru că „nu sunt atractivi pentru un copil de 14 ani” înseamnă a transmite mesajul periculos că trecutul poate fi ignorat doar pentru că e dificil. Un manual nu trebuie să fie Disneyland, iar o programă școlară nu este un meniu de fast-food cultural din care alegem numai ce se înghite ușor. Sigur, elevii nu pot fi captivați de aceste texte în forma lor brută. Aici intervine rolul profesorului și al metodei. A explica, de exemplu, cum Şcoala Ardeleană a construit argumentele pentru drepturi civice și politice este mult mai actual decât pare: este un curs despre identitate, libertate și demnitate. A discuta cu elevii despre felul în care cronicarul descrie foamete, războaie, epidemii, nedreptăți – este o lecție despre cum oamenii au încercat mereu să dea sens realității. A compara fragmente din Letopisețul lui Costin cu un text contemporan despre știri false sau manipulare poate fi extrem de relevant. Cu alte cuvinte: nu textele sunt demodate, ci modul în care sunt predate. Fără aceste repere, cultura română rămâne suspendată, fără rădăcini, vulnerabilă la confuzii și reinventări superficiale. În fond, elevii nu trebuie să devină specialiști în literatură veche. Dar trebuie să știe de unde venim, ca să poată înțelege unde suntem. O cultură matură nu își ascunde începuturile doar pentru că sunt grele; dimpotrivă, le transmite mai departe cu luciditate, asumând că viitorul unei societăți se sprijină întotdeauna pe memoria ei lungă.

De fapt, dilema nu este una exclusiv românească. Toate marile sisteme educaționale trec printr-o criză similară: cum să păstreze relevanța literaturii vechi într-o epocă dominată de tehnologie, viteză și lecturi fragmentare. În Franța, de exemplu, liceenii încă studiază Montaigne, Molière și Racine, deși limbajul lor este la fel de îndepărtat de franceza cotidiană ca arhaismele cronicarilor pentru un elev român. Diferența este metoda: profesorii francezi contextualizează masiv – explică epoca, mentalitățile, evoluția limbii – și transformă textele vechi în instrumente pentru a înțelege lumea de azi. Nu sunt lecturi simple, mecanice, ci ocazii de dezbatere. În Italia, elevii parcurg în continuare fragmente ample din Divina Comedie, un text infinit mai dificil decât Cantemir, de exemplu. Însă Dante este predat prin analogii vizuale, hărți mentale, discuții filosofice despre moralitate și destin, iar profesorii încep de la întrebarea: „Ce înseamnă astăzi Infernul, Purgatoriul, Paradisul?” (Public Discourse, 2021). În Germania, orele de literatură includ obligatoriu cronicari medievali sau poeți mistici precum Meister Eckhart, dar elevii sunt încurajați să compare interpretările moderne, nu doar să recite informațiile. Nu înseamnă că nu avem și acolo revolte, indignări trecătoare, transcrieri facile ale scrierilor lui Dante cu ajutorul AI. Nimic nou sub soare. Chiar și în Statele Unite, unde curricula este mai flexibilă și mai „modernizată”, universitățile de top insistă pe core curriculum: Platon, Herodot, Shakespeare, Biblia în versiune King James (The New York Times 2024, 2025, nyu.edu2024). Și acolo elevii protestează că textele sunt „învechite”, „neaccesibile”, „prea grele”, dar instituțiile știu că pierderea tradiției duce la pierderea coerenței culturale. Un tânăr educat nu trebuie să fie un specialist în „vechituri”, dar trebuie să știe că ele există, că sunt diferite pentru că vin din vremuri diferite, trebuie să înțeleagă ce a modelat lumea în care trăiește azi. Comparativ, România pare uneori să creadă că elevii pot învăța istorie fără începuturi, literatură fără genealogie și identitate fără memorie. Dar nicio țară matură cultural nu a renunțat la textele ei de fundație. Diferența nu este dacă le păstrezi, ci cum le predai. În ultimă instanță, dezbaterea despre rolul și rostul cronicarilor nu este despre „praf” și „vechituri”, ci despre felul în care ne raportăm la trecut. O națiune nu devine modernă prin amputare, ci prin integrare: prin abilitatea de a citi critic textele vechi, de a le pune în dialog cu prezentul și de a le transmite noilor generații nu ca monumente, ci ca hărți ale propriilor noastre începuturi. Elevii nu trebuie să memoreze textele dificile, ci să priceapă ce fel de oameni au produs această istorie și de ce merită să știm că au existat. Poate că adevărata reformă nu este eliminarea acestor texte, ci recuperarea lor într-un mod viu, inteligent și ne-muzeal. De aceea, discuția despre cronici și cronicari, Cantemir sau Școala Ardeleană nu e o dispută despre „plictiseală”, vechi și nou sau util/inutil ci despre dreptul unei culturi de a-și aminti de unde vine. Contestatarii valorii acestor texte sunt adesea neașteptați – filologi care preferă să înceapă predatul literaturii române doar de la contemporani, poate? Și care nu realizează că nu vor fi niciodată, în viitor, subiect de dispută – dacă trebuie sau predați în școli. Când terminăm facultatea de Medicină depunem jurământul lui Hipocrate, un text din antichitate păstrat până azi (cu unele amendamente care au eliminat unele formulări irelevante azi), învățăm la istoria medicinii despre titanii din Grecia și Roma antică, ș.a.m.d.; și asta pentru că nimic din ceea ce știm azi nu ar fi existat fără șirul de idei, descoperiri și invenții ale celor dinaintea noastră, fie ea medicină, agricultură, inginerie. Nu ne mai batem cuie în cap și nu mai „lăsăm sânge” pentru orice boală, dar nu funcționăm ca și cum aceste metode nu ar fi existat, ca și cum marile epidemii de ciumă nu ar fi decimat de mai multe ori Europa. La orice argument există contraargumentul „nu e același lucru”, „comparăm mere cu pere” sau „al nostru e mai prost ca al vecinului deci nu merită studiat”. Tot ce știi în plus te ajută să nu trăiești năuc într-o lume în care deja este nevoie să scrii pe foliile de aluminiu protectoare pentru parbriz „a nu se folosi în mers”.

Apărut în Steaua 1/2026