Miezul nopții la Paris

Oamenii își critică constant prezentul și trăiesc în trecutul „mai bun” al omenirii, asemeni personajului din Midnight in Paris al lui Woody Allen (What Midnight in Paris Tells Us About Nostalgia; WynneParry; 2012).

Sărăcia este una dintre cele mai mari probleme ale omenirii. Un studiu a analizat ce crede lumea din mai multe țări (europene și SUA) despre felul în care evoluează omenirea – chestionarele au fost distribuite înainte de pandemie, dar procentele celor optimiști erau destul de mici și atunci. Marea majoritate a respondenților era de părere că lumea merge într-o direcție greșită. Dar comparațiile și referințele erau raportate, cum e și firesc, probabil, strict la experiența personală. La ceea ce știe fiecare din ultimii 30 sau 50 de ani, de pildă; sau la un trecut vag încadrat istoric și idealizat de filme și seriale „de epocă”. Dar fără a cunoaște istoria și evoluția lucrurilor (analiză posibilă doar dacă mergem cu zeci, sute, chiar mii de ani în urmă, analizând datele disponibile) multe concluzii pot să fie false. Lumea nu este statică. ONU ne spune că 10% din populația globului trăiește azi în sărăcie extremă. Acum 200 de ani, 80% din populație trăia în sărăcie extremă. La începutul secolului 19, doar o mică elită se bucura de standarde înalte de viață. În afară de personajele frumoase din Downtown Abbey, pe care le suprapunem automat epocii respective, existau oamenii din sat care mâncau zile întregi doar pâine sau prune fierte cu ceai. Începând cu finalul de secol 19, o dată cu industrializarea și creșterea economică globală, acest procent a ajuns să fie din ce în ce mai mic. În 1950 – 50% din populația globului trăia în sărăcie extremă, iar în 1990 – 30%. Într-o perioadă de creștere explozivă a populației globului, este și mai semnificativă această scădere a sărăciei la procentul din prezent (depinde, desigur, și de felul în care este ea definită – de suma disponibilă/zi pentru nevoile esențiale) (The short history of global living conditions and why it matters that we know it; Max Roser; 2016, revised 2024).Se lucrează mai puțin – dacă ne gândim la perioada interbelică, de exemplu, sau la Gilded Age din SUA când un muncitor lucra zi-lumină în condiții adesea greu de imaginat. Lumea fabuloasă a serialului The Gilded Age de pe HBO este un exemplu de ilustrare a unei epoci „aurite” prin clasele sale cele mai favorizate (nu este o critică a serialului, care atinge și aspecte sociale) care pot genera invidii și nostalgii dacă se face abstracție de toate nenorocirile de sub poleială. Case frumoase, rochii nemaipomenite, coafuri complicate, povestea unui personaj bogat ce construiește o operă nouă pentru că familia sa nu era primită în cea veche (așa s-a născut Metropolitan Opera din New York, se pare).

Denumirea perioadei istorice de la sfârșitul secolului 19 îi aparține lui Mark Twain care a scris acid și extrem de critic despre epoca de mare avânt industrial, dar marcată de ipocrizie și corupție (gilded înseamnă și poleială). The gilded aged: a tale of today este scrisă în colaborare cu Charles Dudley Warner și este mai puțin cunoscută. A fost publicată în 1873 pentru prima dată și este demnă de reținut pentru că a dat numele unei întregi perioade istorice. Creșterea economică și industrializarea au dus la schimbarea dinamicii în societate, la apariția acelor „îmbogățiți” pe care îi disprețuia nobilimea, dar care duceau de fapt lumea înainte. Devenea posibil să ai banii tăi fără să moară o rudă sau un vecin, economia se mișca și devenea dinamică, o sumă de achiziții pozitive. Evident că inechitățile sociale continuau, tumultul nu se va opri niciodată, dar începea să devină posibil să faci avere prin muncă și nu doar prin moșteniri succesive. Alfabetizarea populației în ansamblu este tot o reușită recentă, apărând și ea în paralel cu industrializarea și creșterea mobilității oamenilor. În 1820, una din zece persoane de peste 15 ani putea să scrie și să citească. În perioada interbelică trei din zece persoane erau alfabetizate, iar în ziua de azi peste 80% dintre oameni scriu și citesc. Altfel spus, azi există peste 5 miliarde de oameni care scriu și citesc în timp ce în 1800 doar 100 de milioane aveau aceste priceperi.

Sănătatea a fost un subiect delicat și o problemă majoră de-a lungul secolelor. În secolul 19, 40% dintre copii nu ajungeau la vârsta de 5 ani. Jumătate dintre copii nu ajungeau la pubertate. Dincolo de evoluțiile și descoperirile medicale (vaccinurile care au eradicat boli grave și letale, antibioticele), un rol esențial l-a avut creșterea prosperității familiilor, apariția canalizării și a noțiunii de sănătate publică, igiena propriei locuințe, igiena alimentației, iar exemplele pot continua. În 2021, mortalitatea infantilă a ajuns, global, la 4%. Nu este puțin, dacă ne gândim că 15.000 de copii mor zilnic, dar este un progres.

Educația este un element cheie în toate aceste calcule. Poate că este și motivul pentru care atât de mulți oameni consideră că lumea este într-o situație rea, mai rea ca niciodată – dincolo de probleme reale, și nu puține, foarte multe lucruri pe care le avem azi ne fac viața mult mai ușoară, dar sunt luate de bune, for granted. Unul dintre motive este felul în care sunt prezentate știrile. Se aleg lucrurile rele – cade un avion, mor oameni în accidente de mașină, atacuri teroriste sau catastrofe naturale. Aceste evenimente, de obicei singulare, sunt prezentate ca regulă. Lucrurile bune nu țin prima pagină. Astfel încât – împreună cu sistemele educaționale din toată lumea care se concentrează din ce în ce mai puțin pe istorie și pe priviri de ansamblu – populația este înclinată să creadă că totul este rău în prezentul imediat. Un personaj simpatic în obtuzitatea lui aparentă din serialul White Lotus, un tânăr englez fermecător și fără căpătâi, spune la un moment dat – „You d rather live in the Middle Ages then, would ya? When they were ripping each other to shreds, yeah? […]It s a fucking miracle anyone s even left in Europe”. Statistica și graficele sunt cele care ilustrează cel mai bine aceste povești (Our World in Data), dar ele trebuie să și intereseze pe cineva, să fie văzute, înțelese, puse în context. Epoca de aur din mitologia greacă era un timp al păcii, prosperității și fericirii depline, dar era un timp imaginar. Epoci de aur au fost, declarativ, de-a lungul istoriei în toate domeniile și în multe țări; există mereu nostalgia unor vremuri apuse ilustrate idilic. Oamenii își critică constant prezentul și trăiesc în trecutul „mai bun” al omenirii, asemeni personajului din Midnight in Paris al lui Woody Allen (What Midnight in Paris Tells Us About Nostalgia; WynneParry; 2012). Nostalgia istorică, tânjitul după o lume mai bună din trecutul îndepărtat, netrăit, este legată de o nemulțumire profundă față de epoca prezentă, cea trăită. Personajul din film vrea să fie un scriitor de succes, iar întoarcerea lui în trecut, și fizică nu doar nostalgică, îi permite să se sfătuiască cu Hemingway și cu Gertrude Stein. Descoperă însă și un alt lucru, aceștia tânjeau la rândul lor după epoca precedentă, tinerii furioși după la Belle Epoque și așa mai departe.

Nostalgia este un tip de fantezie apărută ca mecanism de apărare și de coping în fața unui prezent nesatisfăcător. Întoarcerea reală în timp ne-ar permite să vedem că în Belle Epoque-ul parizian putem muri ușor de la o simplă răceală sau putem să fim de partea cea mai ghinionistă a istoriei, mult mai probabil, în procentul covârșitor al sărăciei. Așa încât ajungem din nou la aceeași concluzie logică – cunoașterea, cititul, aprofundarea ideilor, studiul – doar acestea ne fac liberi.