De ce m-ai prins în pumnul tău/copil frumos,

tu nu știi oare/că-s mic și eu și că mă doare (…)

Elena Farago

Știm că UE a impus o grămadă de reguli și de reglementări, unele care par că intervin în cele mai intime probleme ale vieții noastre de zi cu zi, dar multe au în spate idei bune și premize corecte. Un exemplu este stabilirea felului în care sunt ucise animalele în abatoare sau în propriile gospodării. După Brexit, un grup de veterinari din UK a presat autoritățile de acolo să repare lipsa legii de protecție a animalelor (dispărută în mod misterios în momentul ieșirii din UE). Legea a reapărut, dar cuprindea doar elemente de protecție a vertebratelor – animalele cu schelet. Au fost reluate protestele pentru că peste 90% dintre ființele vii care populează planeta sunt nevertebrate. Caracatițele, de exemplu, nu intrau în legea protecției animalelor pentru că nu au schelet, însă sunt animale cu adevărat miraculoase (vezi My Octopus Teacher, documentar, sau The Soul of an Octopus, carte). Multe dintre fructele de mare consumate peste tot în lume sunt gătite de vii. Este greu de imaginat că aceste ființe, chiar fără oase și articulații, sau fără un sistem nervos complex asemeni mamiferelor, nu simt nimic. Documentarul din 2020 a adus un val de simpatie nemaivăzut pentru caracatiță, dar și multe date noi despre creierul și inteligența ei. Neuroștiințele au avut mereu tendința de a raporta la om întrebările și răspunsurile legate de evoluția speciilor. Caracatița ne-a depășit cu milioane de ani, iar creierul ei complex a evoluat, dar pe o altă linie. În fapt, caracatița are un creier principal și câte un creier mai mic pentru fiecare braț – creier ce analizează mișcările independent de cel mare/central și care asigură comunicarea între brațe. Termenul „inteligent” este greu de acceptat când vorbim despre o altă ființă vie pentru că nu se suprapune definiției folosite și acceptate la om. Caracatița are posibilitatea de a „rezolva probleme” datorită simțului său tactil, poate să deschidă conserve sau să deșurubeze capace, recunoaște chipurile oamenilor și le ține minte. Este un animal curios, sofisticat și singuratic. Jennifer Jacquet de la New York University a scris în urmă cu doi ani un eseu amplu de susținere și suport, dar și împotriva ideii de creștere a acestor animale în ferme asemănătoare celor de pui, pentru consum uman. Fermele de crustacee și de caracatițe s-au apărat, logic, de altfel, spunând că și porcii sunt inteligenți, și puii simt durere, deci argumentele sunt mai degrabă sentimentale (Dino Grandoni, If an octopus is so smart, should you eat it? 2023). Vegetarienii trebuie să știe că și plantele au viață și ceva ce se poate numi reacție la suferință.

Revenind la durere ca mecanism, omul are un sistem complex format din cortexul cerebral cu diferite regiuni specializate în percepția durerii, regiunile subcorticale, căile nervoase ale durerii și receptorii specifici ai durerii numiți nociceptori. Multă vreme s-a crezut că este absolut necesar să existe cortex cerebral pentru a simți durerea și a fi conștient de ea. Dar apoi s-a descoperit că regiunile subcorticale sunt capabile să proceseze aceeași informație, deci animalele simt durerea. Mamiferele și păsările simt în mod diferit de nevertebrate, care au nociceptori, dar un alt fel de creier, iar regiunile care procesează durerea sunt greu de localizat; în toate cazurile cuantificarea durerii este foarte dificilă și ceea ce fac studiile este să urmărească reacții, comportamente și reflexe. Jonathan Birch a studiat felul în care simt animalele durerea sau alte senzații, în funcție de sistemul nervos al fiecărei specii și a analizat în mod special insectele. Ele reprezintă circa 40% din totalul ființelor vii de pe pământ. Miliarde sunt ucise anual de pesticidele din agricultură, iar alte zeci de specii au dispărut ca urmare a construcțiilor umane (orașe, fabrici, ferme). Majoritatea dintre noi nu ne gândim la ele decât când ne deranjează în vacanțele din locuri exotice sau în momentul în care ne „atacă” în spațiul personal; multe sunt considerate dăunători, deci ucise fără milă (sau discernământ). Gâzele din poezii se transformă în mici monstruleți, dacă ne ies în cale. Nici măcar greierele din poveste nu este foarte simpatic, în realitate. Însă ele nu sunt doar mașinării care reacționează reflex la mediu, ci sunt ființe extraordinar de complexe și da, simt și ele durere. Studiile sunt încă destul de limitate și contradictorii, dar se conturează tot mai des ideea că insectele percep stimulii din mediul înconjurător. În UK, o tânără cercetătoare a început în timpul pandemiei un studiu practic extrem de minuțios pe albine. Nu intru în detalii legate de complexitatea studiului (Gibbons a luat acasă stupi de albine și a creat o serie de teste, unele cu note comice, fără a sacrifica sau răni vreo albină), dar rezultatele au fost clare – albinele acționează mult mai complex decât printr-un simplu automatism de găsire a hranei. Studiile au continuat pe furnici, greieri și gândaci de bucătărie. Toate au dus la aceeași concluzie – insectele sunt mult mai sofisticate – nu doar mici roboței (Shayla Love;Does insects feel pain? The New Yorker, 2024); au nociceptori, au reacții la căldură și reacții de apărare și de fugă. Insectele fără cap, de exemplu, au reacții de apărare, dar nu încearcă să fugă de pericol – fapt semnificativ în demonstrarea teoriilor. Mantisa are un sistem de percepție a durerii codificat la nivelul unor gene prin canale ionice – proteine care răspund la durere. Muștele și țânțarii simt mai mult decât crustaceele (există sisteme de clasificare a percepției pe baza unor criterii complexe, Sentience Act), deci sunt departe de a fi la baza ierarhiei animalelor. De altfel, nici o insectă studiată nu s-a dovedit a fi insensibilă. Omul își poate descrie propria durere fizică (în medicină există scale ale durerii) sau poate recurge la metafore mai mult sau mai puțin sugestive, însă ființele non-umane nu au această soluție. În perioada interbelică s-au desfășurat o serie de experimente care sună groaznic (de altfel, chinuitul insectelor era o joacă la modă și a rămas așa mult timp, oprită doar de frică) și care au ajuns la concluzia că insectele nu simt durere, dar fără argumente solide (Harold Bastin, 1927). Majoritatea studiilor de până de curând trăseseră concluzia că insectele urmează modele comportamentale pre-programate și nu au senzații, nu simt durerea și nu acționează decât „robotizat”. În ultimii ani argumentele par să contrazică tot mai mult aceste teorii arătând (cu mijlocele noi de studiu pe care le are știința) că și ele, ca orice altă ființă vie, sunt capabile de nocicepție, de reacții reflexe la stimuli nocivi și de comportamente mult mai complexe decât se bănuia inițial. Desigur, noțiunea „simt durerea” trebuie înțeleasă la nivelul sistemului lor neuronal rudimentar, cu un creier minuscul și cu circuite complet diferite de cele ale vertebratelor. Durerea în lumea insectelor s-ar putea să nu fie la fel de folositoare (din punct de vedere evolutiv) ca și cea din lumea mamiferelor, de exemplu. Albinele pot recunoaște imagini și chipuri, pot număra, învață să folosească „unelte”. Dacă sunt suficient de deștepte pentru aceste lucruri, de ce nu ar avea și alte senzații care să le ajute să se apere de pericole? De-a lungul timpului, albinele au avut un tratament preferențial, fiind prezente aproape constant în toate formele de artă – ca sursă esențială de hrană pentru om, dar și ca simbol al organizării, comunității, colaborării, armoniei (ceea ce nu a împiedicat omul să le chinuie în fel și chip, dar și să le ucidă în masă prin pesticidele din agricultură). În peșterile vechi de mii de ani din Spania sau India găsim albine pictate în roiuri și oameni care le iau mierea. În Egiptul antic, albina era asociată cu regalitatea și era considerată sacră, iar roiurile de albine zburând în jurul florilor de lotus (din hieroglifele egiptene) simbolizau ciclurile vieții, moartea, reîncarnarea, în timp ce mierea avea rol crucial în ritualurile religioase. În Renaștere, albina este omniprezentă în tablouri alegorice, în sculpturi, în elemente arhitecturale, simbolizând virtuțile civice idealizate în epocă. Gravura lui Bruegel cel Bătrân, Beekeepers, este enigmatică și delicată, reprezentând trei oameni cu costume de protecție ce par că „fură” mierea albinelor, și este explicată printr-o inscripție a pictorului „who knows the nest, knows it, who robs it, has it”. Epoca romantică le-a încărcat de noi simboluri – natura exuberantă, sublimul și misticismul – prezente în peisaje idilice, pastorale de tipul celor pictate de Constable (bzzwax.com). Sunt și în ziua de azi un simbol al interconectivității din natură (fără albine un procent semnificativ de plante ar rămâne nepolenizate și ar suferi pierderi majore, inclusiv floarea de cafea!), fiind unele dintre primele insecte studiate în ceea ce privește capacitatea lor de a simți. Discuția este deschisă, multe studii vor urma, probabil, atât pro cât și contra acestor teorii, poate căutăm ceva ce nu vom găsi niciodată. Este deopotrivă înspăimântător, dar și fascinant faptul că suntem înconjurați de creaturi vii care simt tot felul de lucruri. Dacă ne plimbăm prin pădure sau printr-un parc ne putem imagina că nu suntem singuri, ci că ne aflăm într-o lume intens populată de ființe care își trăiesc viața, se reproduc, caută hrană, fug de pericole – cu totul independent de noi și în nici un caz ca decor pentru ființa umană. (De citit Maja Lunde, Istoria albinelor, în românește de Sanda Tomescu Baciu). De ce nu putem, totuși, să trăim cu toții într-o mare familie fericită fără să ne mâncăm între noi? Ecosistemul este astfel alcătuit încât în lipsa așa numiților prădători, în fond animale carnivore, alte animale s-ar înmulți necontrolat și ar muri de foame, în chinuri – fapte dovedite nu o dată. Un organism moare și hrănește prin energia sa un alt organism, care îl consumă. Evoluția înseamnă supraviețuire și reproducere, nu armonie și „siguranță”. Viața pe planeta noastră este grea, ecosistemele sunt complexe și ușor de distrus dacă omul intervine necontrolat. Aceste studii susțin ideea că omul trebuie să fie mai atent la lumea din jur, mai umil, mai integrat în ceea ce înseamnă lanțul trofic universal, fără să provoace suferințe inutile speciilor fascinante din jurul său.