Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Roza lui Paracelsus

Dacă ucenicul/discipolul ar fi ştiut că drumul însuşi este Piatra Filozofală, nu ar mai fi avut nevoie să vină la Paracelsus. Dacă Paracelsus are nevoie de un discipol, dacă l-a chemat, nu este pentru că vrea să îl înveţe? Şi dacă vrea să îl înveţe, fără să îi arate nimic din tainele lui, nu înseamnă că îl domină?

Cei ce înţeleg că drumul însuşi, calea fiecăruia, este, de fapt, Piatra sunt puţini, sunt cei aleşi, cei pentru care este posibil ca roza să renască din cenuşă. Sunt cei care văd roza întreagă, aşa cum au văzut-o arsă. Dar dacă discipolul ar fi rămas şi nu ar fi văzut nimic, în timp ce maestrul „vedea” roza?! Ar fi crezut că acesta e nebun. Pe când aşa, plecând atunci când Paracelsus a refuzat să rostească în faţa lui cuvântul, l-a crezut doar neputincios, şi-a dovedit sieşi că minunile nu există sau că există în altă parte.

Cum ar fi, de exemplu, un film realizat după povestirea lui Borges? Ce s-ar întâmpla când maestrul ar rosti cuvântul magic? Am vedea cu toţii roza renăscută? Dar atunci ar însemna că suntem toţi egalii celui ce poate transforma plumbul în aur şi care cunoaşte taina vieţii veşnice sau a tinereţii fără bătrâneţe. Mai credibil ar fi, poate, ca cenuşa să se transforme în floare doar pentru el, iar noi restul să vedem doar ceea ce dorim. Sau ceea ce putem.

Unele dintre curentele actuale care îmbină credinţa cu misticismul şi cu ştiinţa susţin că, de fapt, Piatra Filosofală este chiar mintea omului; căutarea perpetuă a „Misterelor Antice” este una zadarnică dacă este orientată înspre afară, pentru că toată energia se află în mintea omului, în puterea gândului său. Acesta este cel ce face roza să renască, nu vreo minune dumnezeiască, nu vreun cuvânt magic, nu vreo forţă ocultă. Ci, pur şi simplu, mintea omului descătuşată de prejudecata că este suspusă unei forţe divine creatoare atotştiutoare, prejudecată care aduce cu sine umilinţă sau neîncredere. Mintea omului „ales” poate să mişte munţii din loc. Iar aceşti oameni se caută şi se găsesc între ei, se recunosc, şi acceptă greu să împărtăşească harul celor neaveniţi.

Altfel, s-ar putea ca puterea minţii, folosită fără raţiune şi fără măsură, să se rezume la distrugerea rozei, fără a o mai aduce vreodată înapoi. De aceea, Paracelsus nu a vrut să arate discipolului său „minunea”, nu a rostit cuvântul „magic”, pentru că nu l-a recunoscut ca fiind unul dintre ai săi. (apărut în revista Apostrof)

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară