Scrisul academic și AI

În articolul What Happens after AI Destroys College Writing din The New Yorker, 2025, Hua Hsu descrie cum tot mai mulți studenți de la universități americane (NYU, Georgetown etc.) folosesc instrumente de A.I. – gen ChatGPT, Claude, Gemini și nu doar pentru a-și organiza notițele, ci pentru a scrie efectiv lucrări: eseuri, lucrări de seminar, teme de analiză, și chiar aplicații la admitere. Pentru mulți, asta devine, tacit, acceptabil, și nu este neapărat văzut ca furt/copiat, ci ca un „toolde productivitate”, similar cu Google sau Grammarly. Ca răspuns, unii profesori revin la examene scrise de mână, examene orale sau teste mai rapide, încercând să recupereze ceea ce A.I. nu poate reproduce: vocea personală, stilul, gândirea originală, procesul intelectual. Hsu spune că, dincolo de „pro sau contra A.I.”, există o schimbare structurală: A.I. forțează universitățile să reconsidere ce înseamnă de fapt educația superioară: dacă este vorba doar de obținerea unui certificat prin „bifarea unor cerințe”, sau de ceva mai profund: de formare intelectuală, de exersarea gândirii, a expresiei, a clarității, a reflecției. Hsu sugerează că, dacă acceptăm A.I. ca parte din proces, scrisul original și gândirea creativă ar putea deveni un bun rar și valoros, pentru că A.I. poate (și o face) standardiza și uniformiza produsul intelectual. În plus, apare o îngrijorare peste nivelul individual al copiatului/superficialității/uniformizării: nu e doar despre tentația „scurtăturii”, ci despre ce pierdem ca generație și anume disciplina de a gândi singuri, de a „frământa” idei, de a simți greutatea drumului parcurs de la întrebări până la concluzii. Altfel spus, A.I. nu „distruge” neapărat munca academică, ci mai degrabă schimbă profund sensul și scopul scrisului universitar, obligând instituțiile (și studenții) să se gândească ce înseamnă cu adevărat „a învăța”, „a crea”, „a exprima”. Autoarea a discutat cu mai mulți studenți cărora le-a păstrat anonimatul și care au declarat că li se pare normal să trimită cereri de admitere la facultate redactate de ChatGPT, iar faptul că au obținut, cu astfel de cereri, burse în detrimentul altor colegi nu li se părea o problemă, justificând astfel: nu e moral, dar nu e ilegal. De ce să nu îmi fac un eseu, sau să „citesc” o carte astfel, dacă câștig mult mai mult timp pentru mine? Justificările pentru folosirea ChatGPT sunt nelimitate și evident că atârnă mult mai greu decât alternativa depășită și vetustă, și anume studiul într-o bibliotecă cu ochii ațintiți în carte și cu mintea în funcțiune. Unul dintre cei chestionați spunea că rezumatul făcut de AI era prea lung și i-a cerut o variantă pe puncte – nu doar redactată, ci și explicată. Ceva de genul „Ion iubea pământul și ca să câștige mai multe hectare o ia de nevastă pe Ana, dar după două capitole descoperă că o iubește pe Florica, care e căsătorită cu altul. După multe pagini și paragrafe complicate, la final Ion sare gardul la Florica și e omorât cu o sapă”. Este azi acesta un maxim de fraze pe care le poate parcurge un elev mediu fără să se obosească sau să se supere părinții că e obligat să citească porcării depășite pline de cuvinte grele? Revenind la studenți, dincolo de admitere, ei folosesc constant Chat pentru eseuri, rezumate și lucrări de final de an. Este, în fapt, o competiție a inteligenței artificiale și a aplicațiilor care detectează limbajul AI. Profesorii ignoră pentru că altfel școala s-ar transforma în muncă detectivistică. Și petru că e mai ușor de notat lucrări scrise. Dar, cum aminteam mai sus, una dintre soluțiile găsite este revenirea la testele scrise, redactate în clasă, și la examenele orale. În cardul lor, surprizele sunt infinite – diferențele dintre limbajul elevului/studentului și cunoștințele sale și textele scrise de el acasă sunt uneori astronomice și hilare. De altfel recunoșteau și cei interogați – totul e să nu mă întrebe ceva. O studentă relata că profesorul a rugat-o să își citească lucrarea scrisă integral de ChatGPT în fața clasei, ca exemplu de muncă reușită. Iar ea nu a avut nici o tresărire de jenă, ci doar teama da a nu genera discuții petru că habar nu avea despre ce vorbește în propria lucrare. Care sunt riscurile pe termen lung? Dacă studenții pot livra eseuri fără efort, e posibil să se piardă procesul de învățare așa cum îl știm noi azi: exersarea gândirii, a exprimării clare, a structurării ideilor. În felul acesta, finalitatea (nota sau diploma) rămâne, dar parcursul, și anume formarea intelectuală, dispare. Pentru că s-a dovedit în repetate rânduri că în acest fel nu este exersată memoria de lungă durată și chiar dacă citești un eseu creat integral de AI ca să îl corectezi nu reții nimic din el. Pentru profesori, devine dificil să identifice unde e vocea autentică a studentului și unde e „produs AI”. Detecțiile (softuri de tip AI-detector) nu sunt întotdeauna fiabile, unele lucrări sunt greu de catalogat, mai ales dacă studentul strecoară și fraze personale, iar analiza poate fi incertă. Există o temere la scară largă: dacă scrisul academic devine absurd de facil, cultura scrisă, reflecția personală, exercițiul stilistic, sensibilitatea literară, sensibilitatea critică – gândirea critică în ansamblu ar putea suferi în mod ireversibil. Iar asta ar avea implicaţii mai mari decât „doar un examen”; pentru că ar modifica însăși capacitatea de a gândi, de a analiza, de a crea a generații întregi de aici înainte. Unii profesori consideră că simpla „interzicere” a A.I. nu rezolvă nimic; trebuie regândite metodele de predare: mai mult accent pe proces, pe discuţii, pe activităţi care nu pot fi externalizate prin A.I.; dar asta presupune timp, efort, adaptare profundă a tuturor celor implicați. Mirarea cea mare este de ce un student care se înscrie de bună voie la o facultate (facultativă, nu-i așa?) recurge la astfel de artificii. Ce rost are să mergi la cursuri pe care nu ți le dorești? Cum ajungi expert în orice dacă ai trecut prin anii de studii redactând texte, analize și eseuri prin ChatGPT? Evident că nu este încă o problemă generalizată, evident că nu toți studenții sunt leneși, nu toată lumea încearcă să păcălească sistemul. Problema stă în numere – și se discută tocmai pentru că procentul celor care fac asta este în creștere și se constată indirect în situații în care este nevoie de limbaj, de intuiție, de cultură generală; de exemplu la un test ad-hoc în clasă care presupunea lectura și analiza primului capitol din Marile Speranțe surpriza a fost că studenții (nu elevi!) nu reușeau să citească cursiv engleza lui Dickens, darămite să interpreteze cele citite. Deci da, unii (din ce în ce mai mulți) chiar folosesc A.I. pentru a evita efortul; dar mulți alţii văd A.I. ca pe un instrument de „optimizare” a timpului: grăbesc munca mecanică, ca să își dorească să aloce energie temelor care îi interesează cu adevărat. Așa cum mărturisește în articol o studentă: A.I. îi permite să termine mai repede lucrările „plictisitoare” ca să se concentreze pe ceea ce o pasionează. Mecanic însemnând traduceri, sinteze, căutarea unor cuvinte noi etc. Lucrările de licență de la medicină de pe vremea când predam la UMF erau adesea copy/paste din Google, traduse prost cu google translate și pline de referințe bibliografice puse prost, în grabă. Uneori rămâneau și reclamele la vacanțe la ski din textele copiate integral de pe net. Asta era în anii 2000-2010 – deci iată că mentalitatea tânărului student este aceeași peste ani (ar fi interesant de văzut dacă și peste secole?), dar azi avem tehnici de copiat și de păcălit infinit mai bune. Nu toți tinerii „fug” de gândire; sunt studenți care refuză să se bazeze pe A.I. și preferă să se „chinuie”. Dar presiunea socială, instituțională, ritmul academic modern fac din A.I. o tentație greu de ignorat. În plus, A.I. reflectă și o schimbare profundă în modul în care tinerii percep munca intelectuală: mai degrabă ca o formalitate de bifat, decât ca un exercițiu de învățare, creație, introspecție. Cu alte cuvinte, problema nu e (doar) „lenea”, ci și felul în care s-au schimbat sensurile și valorile legate de scris, muncă, timp și productivitate. Nu putem condamna A.I. ca dușman absolut, pentru că el se pliază pe șmecheria umană universală când vine vorba de ușurat efortul. Nici nu putem spune că ne speriem de AI așa cum s-au speriat mereu generațiile de orice noutate (vezi telefonul, când oamenilor li se spunea în biserici că la capătul firului este diavolul, sau electricitatea, sau locomotiva cu aburi) pentru că acele descoperiri și invenții inginerești au ajutat fizic și intelectual omul, dar fără să îi pună mintea pe hold. A.I. schimbă regulile jocului și ne obligă să reevaluăm educația, scrisul, adevărul, originalitatea, morala, etica. Dacă o generație se dezvață să mai simtă impulsul spre autenticitate, gândire, muncă asiduă riscăm să pierdem treptat aceste valori – și cel mai probabil definitiv. Totuși, păstrând o notă optimistă, nu cred, repet, că toți tinerii sunt „leneși”, ci mai degrabă tot mai mulți tineri sunt tentați să navigheze într-un sistem care recompensează eficiența și viteza, nu profunzimea și puterea creativă. Iar asta crește tentația A.I.-ului. Cred că A.I. poate fi extrem de util, dar ar trebui să rămână unealta care ne servește, nu scurtătura care ne fură experiența de a gândi și crea.

Cum ar putea să fie viitorul academic dominat de AI? Scenariul optimist: sistemul devine normalizat în universități, dar ca un calculator sau un motor de căutare. Studenții folosesc A.I. pentru brainstorming, structurare, clarificare. Evaluarea se mută pe examene orale, proiecte practice, portofolii creative, discuții față în față care testează gândirea reală. Originalitatea redevine primordială pentru că A.I. ajută, dar nu poate substitui reflecția personală. Se reduc fraudele, pentru că folosirea A.I. e transparentă. Studenții învață să colaboreze cu A.I., nu să se ascundă de el. Se păstrează astfel sensul educației: a învăța cum să gândești, nu doar ce să livrezi. Scenariul pesimist este cel în care scrisul academic își pierde relevanța. Eseurile sunt generate cu A.I, profesorii obosesc să controleze, sistemul se relaxează. Majoritatea temelor sunt scrise de A.I. „Detectorii” sunt inutili; studenții îi păcălesc cu programe și mai inteligente. Profesorii se resemnează: „oricum nu citește nimeni eseurile astea…”. Universitățile se concentrează pe diplome rapide, cursuri online, eficiență. Abilitățile de scris, analiză, argumentare se atrofiază. Studenții ajung în joburi unde nu știu să formuleze un e-mail coerent fără ajutor. Gândirea critică se reduce la „rezumat rapid generat de A.I.”. A.I. devine vocea default; oamenii își uită vocea. Totul se produce rapid, dar dispare autonomia intelectuală a societății (e un scenariu distopic sau o posibilitate reală?). Și iată o variantă de concluzie optimistă – AI va genera o renaștere culturală fără precedent, o revoluție intelectuală menită să se opună uniformizării gândirii, un nou Iluminism, revine gândirea profundă, analitică.