Răspuns la o anchetă a României literare.

Un loc la fereastră

Am scris de curând în România literară un articol despre felul în care ar putea influența AI poezia (atât scrisul, cât și cititul) și despre faptul că ceea ce generează inteligența artificială a ajuns să fie atât de bine șlefuit, încât se distinge greu de creația umană (chiar dacă are la bază tocmai această creație). Creșterea fulminantă a aplicațiilor care au la bază AI, dar și felul în care lucrează ea azi o să schimbe cu siguranță peisajul literaturii în general, nu doar al poeziei. Se ridică deja întrebări (valide sau nu) legate de rolul scriitorilor într-un viitor nu foarte îndepărtat, de copyright, de originalitate. AI va ajunge să fie folosit ca instrument de scris – va genera idei, va corecta texte, va traduce în și din aproape orice limbă. Dacă dezvoltarea sa va fi galopantă, ca și până acum, va avea la îndemână o bază infinită de literatură bună, de genuri și specii literare, de noțiuni de gramatică, poate chiar și de concepte mai elaborate și de finețuri stilistice. AI generează în câteva secunde texte elaborate și complexe pe baza unei teme date – și poate genera oricând, oriunde și oricâte. Lipsite, spun unii, de adâncime/profunzime și de perspectivă personală, deocamdată. AI nu poate concura în acest moment cu emoțiile umane și nici cu nuanțele culturale sau cu conceptele filosofice; dar s-ar putea să o facă mult mai curând decât credem. Ar putea să apară un curent literar care să lupte cu tehnologia? Să caute coduri pe care doar oamenii le pot folosi? Să păcălească generarea automată de texte complexe? Nu știm cum vor evolua lucrurile.

Dar iată ce face AI în circa 30 de secunde. I-am dat comanda în engleză – să scrie o poveste scurtă despre un bărbat singur. Apoi i-am cerut să traducă în română. Am lăsat textul nemodificat.

„Un loc la fereastră”

În fiecare seară, Walter stătea în aceeași cafenea, la aceeași masă, trăgând ore în șir de o ceașcă de cafea călduță și privind în gol pe fereastră. Lumea zbârnâia de glasuri vesele și hohote de râs, dar Walter era doar o umbră printre fețele strălucitoare, invizibil și singur. Într-o după-amiază ploioasă, un câine mic și blănos s-a strecurat înăuntru, ud și tremurând. Proprietarul cafenelei, observând creatura, a pus jos un șervețel cu o bucată de pâine. Walter a privit cum câinele se apropie, adulmecând pâinea, apoi cum ridică privirea spre proprietar, cu ochii plini de recunoștință. Încurajat, câinele a devorat ofranda cu poftă, dând din coadă cu o bucurie nestăpânită. Mișcat, Walter se trezi așezându-se cu grijă pe podea și rupând o bucată din propriul său biscuit. Își întinse mâna cu precauție spre creatura zburlită. Câinele a adulmecat, a ezitat și apoi a sărit în poala lui Walter, acceptând cadoul neașteptat. Pentru prima dată în ultimii ani, Walter a simțit că inima i se umple de căldură, amestecându-se cu un sentiment palid de fericire. În timp ce câinele s-a așezat confortabil lângă el, bărbatul singuratic a zâmbit, iar vorbăria și zgomotul cafenelei s-au simțit brusc ca o melodie – o muzică pe care putea să danseze și el, în sfârșit.

Așadar, cum stăm?