Ursul păcălit de vulpe

În Slovacia a avut loc un atac fatal al unui urs asupra unei fete – terminat exact ca atacul de la noi, deunăzi, în mod tragic. Exact la fel, la indigo, presa a început să acuze pe toată lumea, oamenii acuză ONG-urile, acestea acuză legile gândite prost și tăierile ilegale de pădure. Am căutat anume știri străine și opinii cât mai diferite din alte țări și am găsit situații similare până la semnele de punctuație. Inclusiv felul în care iubitul fetei a fugit și a scăpat cu viață. Nici la ei nu se știe de ce a atacat ursul; dar acuzațiile că celor de la putere nu le pasă de viața oamenilor s-au răspândit ca un foc de paie – și s-au stins la fel de repede. Nicăieri în lume, deci nici în Europa, nu este un lucru frecvent sau natural ca un urs să atace omul pentru hrană. El atacă dacă se sperie, dacă se simte agresat, nu ca să mănânce (un om). Sigur, finalul tragic al victimelor este regretabil, iar cauza atacului nu încălzește cu nimic supraviețuitorii. Statistic,este mai probabil să mori trăsnit, în drumeții, decât atacat de un urs.

În 1992, UE a adoptat o lege care reglementează vânătoarea de urși bruni, în condițiile în care aceștia erau pe cale de dispariție (și au și dispărut) în multe țări. În prezent, numărul lor a crescut din nou (suntem una dintre țările cu cea mai mare populație de urși bruni), iar această reușită a fost celebrată de biologi și alți oameni de știință preocupați de biodiversitate, dar a adus și probleme. În Pirinei, țăranii s-au revoltat și au semnat petiții pentru reducerea numărului de urși – care le atacau constant animalele. La fel în nordul Italiei, unde a avut loc și un atac soldat cu moartea unui tânăr în 2023. A fost invitat acolo un specialist din SUA care să explice cum fac ei cu urșii lor – deloc de neglijat forța și măreția unui grizzly. Conferința s-a ținut cu pază înarmată la porți, atât de mari erau tensiunile în comunitate. El a spus un lucru simplu – dar care a enervat pe multă lume. Omul este problema, nu animalul. Europenii sunt mai puțin obișnuiți cu vecinătatea ursului (istoric vorbind) decât fermierii americani, sunt mai agitați și mai dramatici. Nu știu să se poarte și exagerează – de la selfie-uri, mângâiat și hrănit „bestia”, la atac sau fugă haotică; toate atrag reacții imprevizibile din partea unui animal puternic și sălbatic. Adică nedomesticit. Atunci când moare un om este greu să spui că moartea era evitabilădacă, dacă și dacă. Dar este important pentru viitoarele întâlniri, ale altora, este genul de educație minimă necesară dacă locuiești în zone de munte sau îți plac drumețiile (canadienii învață de la grădiniță ce să facă dacă văd un animal). Un urs nu atacă aproape niciodată grupuri – fuga în direcții opuse nu este, deci, recomandată. Sunt câteva lucruri simple, bine de știut; nu vreau să fac un curs de drumeții montane, mai ales că nu sunt deloc în domeniu, dar sunt idei preluate de la experți, de la turiști experimentați și de la salvamontiști (Le Monde, 2024). Caîntotdeauna, de o situație dramatică se agață diverși – presă, activiști, politicieni, „oameni simpli”. De cele mai multe ori, interesul apare și dispare rapid, empatia este mimată și generează doar texte stufoase pe FB. Un articol lung și plin de metafore rurale și trimiteri la comunismul românesc, apărut recent în The Guardian (2022; A Bear in the Backyard), încearcă să explice problemele generate de populațiile necontrolate de urși din România, dar amestecă lucrurile și pedalează mai ales pe trecut și pe greaua moștenire dublată de corupția deja legendară (în viziunea vesticilor) a politicienilor noștri.

Am decis să scriu aceste rânduri din cauza unor comentarii năucitoare și a unor luări de poziție extrem de ferme din social media– asumate, nu căutate sau găsite întâmplător, și am încercat să înțeleg de ce susținătorii cei mai fervenți ai creștinismului, cei anti-progresiști, anti-leftiști (căci asociați aceștia la grămadă cu „criminalii”iubitori de urși) sunt și cei mai vehemenți susținători ai împușcării urșilor (a tuturor, dacă s-ar putea, dorință subliniată nu o dată). Și am ajuns la concluzia că părerea lor de neclintit este că viața omului e singura „sfântă”. Aceasta este posibila explicație a indignării teribile și a îndemnului războinic de a ucide toți urșii din munții Carpați; combinată cu ideea că toate ONG-urile sunt manipulate, leftisteși progresisteajungem, cu tot cu LGBTQ… – la o „salată”caracteristică tuturor luărilor de poziție din ultima vreme. Fără legătură directă cu subiectul urșilor, mă uitam la indignarea unui grup înfocat, declanșată de o imagine caricaturală cu arca lui Noe. Credincioșii comentau de zor în subsol și explicau lipsa de logică a alegerii animalelor (dincolo de cea mai simplă dintre toate, că ar putea să fie vorba despre o parabolă) prin faptul că cel-de-sus nu ține cont decât de genurile mari, nu de specii mărunte și alte detalii. Deci el alege un animal reprezentativ, din care apoi pot să apară sute de alte feluri similare; și, cel mai important, alege animalele care au în ele suflarea divină (în engleză the breath of life) – în special și mai ales omul. Explicația aceasta se bazează pe Geneză– după ce l-a creat pe Adam, d-zeu a suflat viață în el, dându-i astfel un suflet nemuritor. Povestea nu s-a mai repetat la animale, pe care le-a modelat pur și simplu și le-a dat drumul în lume. De aici și nenumăratele discuții și opinii (culese de pe eu.rgj.com) legate de sufletul animalelor (datorate și obiceiului tot mai răspândit al animalelor de companie și, implicit, dorinței ca ele să ne aștepte pe undeva, pe sus): au, ca orice ființă vie, suflet și vor învia și ele (mai ales în credința musulmană); au un fel de suflet, dar conectat direct cu d-zeu, și nu prin intermediul lui Iisus, ca omul; au, dar nu este nemuritor; au și ajung în rai pentru că Ioan le-a zărit acolo sus, într-una dintre viziunile sale, și chiar se rugau lui d-zeu; dar dacă au e alt fel de suflet decât al omului; poate au, poate nu; nu se știe, nu există consens; hindușii și budiștii au o viziune mult mai largă și o altfel de relație cu animalele. Aceste teorii explică parțial reacția vehementă și aparent ne-creștinească ce îndeamnă la uciderea în masă a unor animale pentru că au atacat un om. Se întâmplă și în parcurile și rezervațiile din Africa sau din SUA unde oamenii care nu respectă gardurile sunt atacați de animalele împrejmuite, iar, apoi, acele animale sunt eutanasiate pentru simpla vină de a fi fost ele însele. S-a întâmplat și după filmul Fălci,când rechinii au fost demonizați și uciși în masă, deși atacurile lor asupra oamenilor erau, de fapt, nesemnificative. Acolo unde vrea omul să se plimbe, să își petreacă timpul liber, trebuie ucis și pârjolit totul în jur, doar nu avem nevoie de urși în Carpați! Natura a creat-o cel-de-sus ca să slujească omul, iar cel care are altă părere este un nenorocit de comunist homosexual (asociere improbabilă, de altfel).

Părerile celuilaltcare sunt supărătoare pentru un individ anume nu mai sunt acceptate ca simple diferențe de opinie. Sunt luate ca o declarație de război, deși fac parte din viața de zi cu zi; dintr-o normalitate democratică, uitată.

Revenind la ursul nostru, el apare adesea în folclor și în literatură. Este venerat în multe culturi fiind admirat ca o vietate specială, ca simbol al forței, al maternității (este bine cunoscută ferocitatea cu care își apără puii mama ursoaică); celții aveau zeița ursoaică Artio, iar vikingii invocau puterea ursului când se luptau și purtau piei de urs ca să se apere;Teddy Bear are o poveste legată de președintele Roosevelt, căruia i se mai spunea și Teddy. Acesta a refuzat să omoare la o partidă de vânătoare un urs ce fusese legat pentru el, pentru a-l nimeri mai ușor. Ursul a fot eliberat iar întâmplarea a fost făcută publică. Un întreprinzător a avut ideea să facă o jucărie de pluș, pe baza unor benzi desenate care relatau faptele, născându-se, astfel, Teddys Bear (ursul lui Teddy), mai apoi, simplu, ursulețul Teddy; ursulețul Paddington este cel mai iubit personaj pentru copii din Marea Britanie;Zeus se îndrăgostea, din Olimp, de nimfa Callisto ce îi năștea un fiu, Arcas; iar acesta o va vâna, neștiind cine este, când Zeus, gelos, o va transforma în ursoaică. Așa a apărut, conform legendelor grecești, constelația Ursa Mare. În multe legende și povești populare sau basme ursul este puterea, dar și înțelepciunea. Uneori păcălit de vulpe - după cum apare într-una dintre fabulele lui Esop (morala fiind reluată, adaptată și repovestită în aproape toate culturile din toate colțurile lumii).De-a lungul secolelor, însă, ursul a fost și mult chinuit de om – în circuri, în piețe publice (legat de stâlp și atacat de câini, pentru amuzament) sau chiar în Colosseum. Să nu-i uităm nici pe Baloo din Cartea Junglei, pe Winnie the Pooh, pe Framal nostru sau jocul urșilor din folclorul românesc (și nu numai), derivat din obiceiul dresării urșilor vii de țiganii ursari. Sau pe ursul mitic și aparent nemuritor, legendarul Old Ben din The Bearal lui Faulkner.

Probabil că și acest text seamănă cu o salată proaspătă de vară – dar intenția a fost aceea de sublinia faptul că fiecare situație și întâmplare, oricât de banală sau de dramatică, are mai multe explicații și mai multe perspective din care poate să fie privită și analizată. Există o tendință de radicalizare a tuturor discursurilor, fiecare individ devine un mic erou de tastatură când găsește câte un subiect fierbinte și lansează opinii ferme și „definitive”. Să nu luăm, totuși, furcile și topoarele ca să plecăm pe coclauri la vânătoare de urși, sub flamura credinței în superioritatea absolută a ființei umane.

Un post scriptum –conform National Geographic, este mai probabil să fii ucis de înțepătura unei albine decât de atacul unui urs. Albinele,pe de altă parte,sunt esențiale pentru viață, ele polenizează peste 75% din plantele cu flori de pe glob. Nu este nici politică, nici religie, este pur și simplu viață.

Apărut în Neuma, 2024