De amicitia

În toate culturile lumii, prietenia este celebrată și apreciată, omul este o ființă socială, se teme de singurătate în mod instinctiv și are constantă nevoie de validare din partea celorlalți.

Prietenia dintre oameni este un sentiment unic, dar nu nemaiîntâlnit la alte specii, așa cum se credea până de curând. Tot mai multe studii ne arată că elefanții, caii, delfinii, ca să nu mai vorbim de maimuțe (în special cimpanzeii) leagă între ele relații strânse comparabile cu ceea ce noi numim prietenie. Cercetătorii susțin că aplicarea termenului „prietenie” la animale nu este antropomorfizare pentru că s-au înregistrat tipuri comportamentale extrem de complexe și care sunt prin ele însele „prietenii”.

Omul are astăzi o unealtă pe care animalele (am putea să spunem din fericire pentru ele) nu o au. Social media face ca omenirea să fie mai conectată ca niciodată – suntem ca o rețea permanent în funcțiune în care fiecare părticică știe ce face cealaltă. Înseamnă însă această conexiune constantă, faptul că știm mereu unde este și cu ce se ocupă x sau y, cu ce e îmbrăcat sau ce a mâncat la cină, înseamnă deci că relațiile sunt mai strânse? Mai profunde? Sau dimpotrivă? Împărtășim detalii extrem de intime din viața noastră cu mult mai multă lume decât cercul „normal” de cunoștințe și prieteni buni (vezi Dunbar Number), ne arătăm dormitorul unor necunoscuți care știu că am prăjit cartofi vineri seara sau că am fost la băi în weekend. Ideea de prieten s-a extins atât de mult, încât și-a pierdut parțial semnificația. Sau, mai bine spus, s-a redefinit ca să cuprindă legăturile virtuale, la distanță, în care prezența fizică nu e necesară, nu e nici măcar dorită. Reel înseamnă în social media un fel de trailer al vieții tale, este un video scurt destinat comunicării cu ceilalți, este o formă prin care fiecare capătă o mică doză de celebritate de 15 secunde. Sunt fragmente distorsionate de realitate. Comice, triste, vesele, glumețe – sunt secunde decupate, interpretabile; nu false neapărat, dar coafate și machiate să dea bine. Rețeaua imensă a oamenilor interconectați își intersectează foarte rar pașii în lumea reală. În ce fel a afectat relațiile de prietenie accesul atât de rapid și de ușor lasocial media este o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți. Felul în care se nasc prieteniile este și el foarte diferit azi chiar și față de acum 10-15 ani. Două treimi dintre adolescenți își găsesc azi prietenii online, iar menținerea prieteniilor se face prin sharing – distribuirea continuă a filmulețelor, glumițelor, dar și prin numărarea like-urilor și analizarea emoticoanelor cu semnificații pe care, dacă nu le știi, rămâi în urma „haitei”. Pentru prieteniile deja existente, peste 90% dintre adolescenți folosesc tot social media ca să stea în permanentă legătură. Mulți dintre ei doar social media. Profesori de la școlile din UK povestesc că, în aceeași încăpere fiind, copiii comunică între ei prin telefoane, prin mesaje, prin emoticoane și reels-uri. De multe ori fără niciun contact vizual. Două treimi dintre adolescenți spun că sunt în contact zilnic cu toți prietenii lor – dar acest contact este majoritar virtual. Obiceiul persistă și în viața adultă. O grămadă de relații sunt menținute pe seama unor mesaje drăguțe, simpatice, care sunt de fapt meme-uri culese de pe net, sau a filmulețelor și/sau glumelor scurte cu sau fără muzică – mesaje non-personale.

Nu este neapărat ceva rău în acest obicei, este o formă de relaxare nevinovată până la un punct și, în același timp, chiar este un mod de a menține un fel de contact inter-uman (Weike Wang,The Trouble with Friend, The New Yorker, 2024). Dar dincolo de faptul că este cronofag (el, obiceiul), se constată că treptat înlocuiește vorbirea articulată, discuțiile, ba, și mai mult, atenuează nevoia de apropriere; dispare necesitatea apropierii fizice, a dialogurilor reale, a contactului interuman. Se spune că familia nu o poți alege, dar prietenii, da. Iar o relație de prietenie este în primul rând una de reciprocitate. Există multe modéle și tipuri de prietenie – la fel cum există oameni de toate felurile: prietenul excesiv de corect care calculează tot ce a primit ca să poată returna și pentru care nicio mică atenție nu rămâne „nepedepsită”; sau prietenul care mereu are probleme, are ceva de rezolvat și de cerut, mereu își uită acasă portofelul; sau, dimpotrivă, cel gata să te ajute și când nu ai nevoie, oferă constant sfaturi nesolicitate, care trăiește ca să își sprijine prietenii (amicul cloșcă) – dar așteaptă constant recunoașterea acestor sacrificii (Dannielle Lu, Friendships in the Digital Age: How Social Media is Changing Relationships, The Willistoninan, 2024). Și multe alte feluri de relații – evident cu toate tonurile de gri implicate de însăși natura umană. Dar cum aplicăm aceste definiții la multitudinea de relații virtuale? În lumea reală, orice relație, inclusiv cele de prietenie, cresc, se modifică, se adaptează în timp. Relațiile de azi din social media par la prima vedere mai aproape de ceea ce erau prieteniile în copilărie și în adolescență – când toată lumea era prietenă cu toată lumea, te apropiai ușor pentru că aveai multe lucruri în comun (cel puțin aparent). Dar asta dacă ne raportăm mai ales la copilăria și adolescența celor care au azi de la 40 de ani în sus – când totul se desfășura afară, pe terenul de joacă, când erai mereu într-o comunitate activă (nu ideală, nu lipsită de toane și „crize”, dar comunitate palpabilă).

Ceea ce se întâmplă acum este, dacă analizăm mai atent, o accentuare a singurătății și a izolării în mijlocul a sute de prieteni virtuali. Stephen Graham – tatăl din miniseria Adolescence – explică într-un interviu ideea de la care a pornit filmul (mai ales pentru cei care așteptau un whodunnit pe stil american, pentru că altfel mesajul celor patru episoade este clar și pătrunzător). El își amintește tocmai de acele vremuri în care comunitatea însemna contact fizic, joacă împreună, iar statul în camera de copil însemna citit, desenat, ascultat muzică sau prieteni în vizită. La un moment dat, în episodul patru al seriei, mama spune că era liniștită când copilul ei era în camera lui, cuminte, cu ușa închisă. Era în siguranță. De fapt, lumina aceea care venea de sub ușă târziu în noapte era cea mai tulburătoare alarmă, cel mai alarmant semnal. Mesajele cu semnificații ascunse în comunicarea tinerilor pe net, accesul nelimitat la orice fel de informație al unor minți necoapte, contactul cu probleme ale adulților de la vârste foarte fragede – toate duc la o însingurare și de multe ori la o radicalizare fără precedent în copilăria altor vremuri. Părinții se luptă vehement cu educația sexuală din școli și ignoră absolut tot ceea ce înseamnă acces online nelimitat. Copilul din serial întreabă la un moment dat în discuția cu psiholoaga „do you like me?”. Este o întrebare dureroasă și jucată impresionant de copilul actor, adresată cu o disperare combinată cu frondă și furie. În lumea digitalizată de azi, comunicarea din social media are o influență extrem de puternică asupra felului în care experimentăm relațiile cu cei din jur. Comentariile, like-urile, distribuirile și notificările sunt astăzi măsura valorii sociale a individului. Iar aceste elemente atât de superficiale pot căpăta dimensiuni catastrofale în copilărie. Adolescenții simt din plin presiunea prezenței constante în lumea virtuală – ca pe o garanție a popularității, a incluziunii și a validării propriei valori. Comentariul cuiva – poate abia întâlnit în viața reală – poate defini destine (cum este și cazul băiatului din Adolescence). Însăși noțiunea de prietenie s-a diluat, definiția nu se mai poate aplica la lumea de astăzi pentru că au dispărut premisele (Michael R Kauth,How we got here: The origin and function of friendship, 2021). În toate culturile lumii, prietenia este celebrată și apreciată, omul este o ființă socială, se teme de singurătate în mod instinctiv și are constantă nevoie de validare din partea celorlalți.

Antropologul Lionel Tiger a explorat prieteniile masculine (și interacțiunile dintre bărbați) de-a lungul secolelor, concluzia fiind că bărbații stau împreună și datorită unei trăsături adaptative moștenită de generații. Deși femeile sunt văzute ca fiind mai sociabile decât bărbații și mai dornice de a petrece timp împreună, ideea de female bonding este mai puțin articulată în literatura de specialitate. Înțelegând rădăcinile ancestrale ale prieteniilor apropiate putem să vedem mai clar rolul central al acestora în evoluția speciei umane. Și cu atât mai dureroasă devine constatarea că azi putem numi prieten pe absolut oricine, doar pe baza faptului că am schimbat câteva vorbe sau o glumiță în online, că putem afirma că avem 250 de prieteni apropiați doar pentru că primim like-uri la selfie-urile postate constant, zi de zi. Era digitală a îmbogățit și a testat în același timp prieteniile, creând un paradox în care tocmai instrumentele menite să ne apropie construiesc ziduri între oameni. Pe de o parte, rețelele sociale ne permit să depășim distanțele fără efort, împărtășind momente și gânduri dintr-un click. Conexiunile se simt constant, ca și cum prieteniile ar putea exista în ritmul cotidian al vieții, indiferent de separarea fizică. Ne putem simți parte din lumea celuilalt, chiar și de la distanță, creând un sentiment de apropiere care ignoră distanța. Cu toate acestea, ceva esențial s-a pierdut. Fără nuanțele conexiunii față în față – un zâmbet, mimica feței, tonul vocii – neînțelegerile pot să apară mai ușor – dovadă și certurile dezlănțuite pe orice temă, la adăpostul tastelor. Deoarece nu există nicio emoție în spatele textului scris și trimis instantaneu tindem să reacționăm mai puțin/deloc sau exagerat la anumite subiecte și să înlocuim trăirile și mimica naturală a feței cu emoji și emoticoane. Vorbim infinit mai mult între noi, dar cu infinit mai puțină inteligență emoțională sau substanță.

Apărut în Steaua, 2025