Moartea și ateul

Trăind sub umbra morții, pentru că ea este posibilă în orice moment, amenințarea este permanentă. Pe de altă parte, fără moarte, viața fiecăruia dintre noi și-ar pierde forma, structura.

Un studiu recent examinează felul în care se raportează oamenii la moarte, în funcție de credință (Jong J et al, The religious correlates of death anxiety: a systematic review and meta-analysis, 2017). Cei mai neînfricați, conform acestei analize, sunt ateii și cei foarte credincioși. Rolul religiei, acela de soluție la problema inevitabilă a morții, a însemnat și conturarea conceptului de „viață de apoi”. Chiar dacă este un concept universal și care dăinuie de secole, el diferă foarte mult în detalii în funcție de zona geografică, de religie; însă, indiferent că vorbim despre rai, paradisul islamic sau cel hindus, despre Nirvana sau Olimp, religia este menită (sau așa ar trebui) să reducă semnificativ frica de moarte. Iar credincioșii ar trebui să se teamă mai puțin decât necredincioșii pentru că promisiunea unei vieți veșnice la dreapta tatălui ceresc, posibil alături și de cei dragi care așteaptă acolo, este în mod evident o alternativă mult mai plăcută decât simpla descompunere animală în circuitul natural al vieții. Chiar dacă ne gândim că energia trupului uman nu se pierde, ci se transformă. Un reviewsistematic desfășurat la Universitatea din Oxford a analizat felul în care se raportează diferite religii precum și ateii la problema morții. Și au arătat, după cum spuneam mai sus, că extremele sunt cele mai puțin temătoare. Rezultatele au fost publicate în Religion, Brain and Behavior și au analizat, pe scurt, anxietatea indusă de ideea morții și legătura ei cu un anumit tip de credință religioasă sau cu absența ei. Lucrurile sunt, evident, mult mai complexe, pentru că multe studii s-au desfășurat în Statele Unite ale Americii sau în Marea Britanie, mult mai puține în Asia sau în alte părți ale lumii, iar credințele sunt extrem de variate și de complexe. Semnificația statistică a datelor nu a fost la fel de puternică în toate analizele, unii au găsit corelații slabe între religiozitate și teama de moarte, alții nu au găsit nicio legătură. S-a făcut, de asemenea, distincția între credința socială, de bonton, mersul la biserică de ochii lumii sau în scop pragmatic și așa numita credință adevărată, intrinsecă. Este clar că nu se poate trage o concluzie universal valabilă, multe depind de context, de personalitate, de moment istoric, de zonă geografică, familie, obiceiuri. Relația dintre religiozitate și frica de moarte are mai degrabă un aspect numit curbă în „U” răsturnat, unde oamenii din cele două extreme sunt cel mai puțin temători. Se poate ca ateii să fie mai împăcați cu situația sau, altfel spus, oamenii care nu se tem de moarte nu sunt tentați să caute explicații în religie. Cei foarte convinși că există dumnezeu și viața de apoi sunt liniștiți pentru că așteaptă moartea ca pe o excursie într-o lume mai bună. Iar cei mai mulți, cei dintre cele două situații numite extreme, cei „moderat credincioși”, se tem cel mai mult de necunoscut și nu găsesc explicații sau mângâiere în nimic sau o găsesc mai greu.

Todd May spunea, într-un interviu în The New York Times(https://www.nytimes.com/2020/10/20/opinion/philosophy-death-atheism.html), că există un paradox (despre care discută pe larg în cartea sa despre moarte). Anume, muritudinea subminează sensul vieții personale – toți oamenii trăiesc orientați către viitor; orice facem într-o viață, studii, relații, hobby-uri, totul presupune existența unui viitor și a unei dezvoltări ulterioare. Moartea oprește brutal toate aceste eforturi (și, teoretic, le poate opri oricând pentru oricine), le face să pară exagerate și fără sens. Le scade însemnătatea. Trăind sub umbra morții, pentru că ea este posibilă în orice moment, amenințarea este permanentă. Pe de altă parte, fără moarte, viața fiecăruia dintre noi și-ar pierde forma, structura. Viața veșnică, pe acest pământ, ar duce, cel mai probabil, la pierderea entuziasmului pentru orice, bune sau rele. Nemurirea este o dorință secretă a tuturor și ar fi, în același timp, o pedeapsă. Ea este infinită, lucru greu de imaginat din orice punct de vedere – fizic, matematic, biologic, filosofic. Paradoxul acesta este greu de depășit. Să trăiești clipa în paralel cu trăirea tuturor etapelor sociale dezirabile fiecărei vârste – pare cea mai logică rețetă. Religia a fost, prin urmare, creată de oameni ca un mecanism de copingîn fața morții – mecanism de apărare necesar și izvorât din conflictul prezent la specia umană între instinctele de apărare puternice, similare cu ale oricăror ființe vii care fug din fața unui pericol, și conștiința faptului că absolut toată lumea moare, a murit și va muri. Astfel a apărut promisiunea că vom ajunge în rai, că dumnezeu are grijă de noi și că acolo ne vom întâlni cu cei morți înaintea noastră. Dar credința într-un dumnezeu și într-o carte veche de mii de ani poate să suplinească realitatea? De ce nu am apela, mai degrabă, la știință, matematică, fizică, la tot ceea ce știm până în prezent și mai ales la tot ceea ce nu știm? Frumusețea stă în întrebările corecte, nu în răspunsurile false. Precaritatea răspunsurilor oferite de religie se numește bombastic spiritualitate, iar credința în forțele supranaturale este echivalată cu cunoașterea, înțelegerea și inteligența superioară ale celui implicat (Jamie Valentino, Grieving Without God: How Atheists Deal with Death, 2021). Până una alta, nimeni nu pare să se fi întors vreodată de dincolo să ne povestească cum este (aici multă lume va ridica o sprânceană), nimeni nu a trecut dincolo conștient, ca apoi să revină și să poată povesti dacă există o poartă a infernului sau un râu de trecut. Nu avem nicio dovadă a vieții de apoi, avem doar mărturii ale pacienților în stop cardiac sau în comă al căror creier mai era încă irigat și avem speranța (atei sau credincioși) că poate, totuși, mintea noastră, ideile și tot ceea ce am trăit ar putea să mai existe, cumva, după moarte. Dar dacă credem cu tărie în ceva doar pentru că ne dorim să fie așa și pentru că sună bine nu facem ca acel lucru să fie adevărat. Dacă nu știm un răspuns, soluția nu este să inventăm unul plăcut și încurajator. Ci să spunem „habar nu am”. Recunoașterea faptului că sunt atât de multe lucruri pe care încă nu le știm (prin știință) este motorul care duce lumea înainte. A fost motorul care a descoperit planetele, legile universului, gravitația. Adepții teoriei conform căreia pământul este plat argumentează, azi, cu citate din Biblie și teorii ale conspirației care ignoră știința.

Devin Moss este un capelan ateu care activează la penitenciarul de stat din Oklahoma. El lucrează cu condamnații la moarte, cărora încearcă să le insufle încredere și curaj în fața morții, independent de pomenirea lui dumnezeu în discuții. Unul dintre condamnații de care s-a apropiat cel mai mult (și pentru că a comis o crimă în legitimă apărare, lucru neluat în seamă de juriu și procurori) era și el ateu. Unii afirmă că nu mai poți fi ateu în fața morții sau a unui pericol mare – there are no atheist in foxholes. Totuși, condamnatul acesta își susținea poziția afirmând că nu are nevoie de povești. Printre pușcăriași și mai ales printre cei condamnați la moarte, este bine cunoscută această convertire bruscă – de la hoț și criminal la om al domnului, mai ales că, simplificând, poți să te căiești oricând și vei obține iertarea. Cei care recurg la aceste metode, care aleg acest mecanism de coping, mor mai ușor, afirmă Moss, pentru că așteaptă izbăvirea (The New York Times, 2024). Apare senzația de apartenență la o comunitate (o altă motivație puternică de-a lungul secolelor, și anume frica de singurătate); rugăciunile în grup, lanțurile umane, întâlnirile religioase – toate dau această senzație de intimitate, de țel și preocupări comune. Acestea dispar însă în fața morții unui apropiat, fapt vizibil la înmormântări și în general la reacția oamenilor la vestea unei morți. Atunci este cel mai evident mecanismul de coping la frica de moarte – apare siguranța de sine, comportamentul condescendent-îndurerat, pios, punctat de nu „te vom uita niciodată”, „vei rămâne veșnic în inimile noastre” – uitând brusc că niciodată și veșnic sunt, inevitabil, foarte scurte. Toți se poartă ca și cum ei ar fi nemuritori; mortul devine un obiect fără legătură cu realitatea fiecăruia, o realitate paralelă și imposibilă pentru cei rămași, fiecare fiind cumva, în acel moment, blocat în propriul său timp, care nu mai curge. Jocul ritual al înmormântării nu apropie, ci dimpotrivă.Revenind la preotul ateu al închisorii, el spune că cei care găsesc credința acolo se numesc, ironic, JailhouseJesus– religia îi ajută să își găsească o altă identitate, pe lângă cea de criminali, să își vadă altfel viitorul și să învețe vocabularul iertării. Puterea lor devine credința – sunt agenți ai lui dumnezeu; iar păcatele trecute sunt trepte către „el”. Cel despre care povestește Moss și-a menținut părerile până la final, citea mult și îi combătea pe misionarii care inundau închisorile vânzând iluzia vieții veșnice, izbăvirea. Îi provoca la discuții și le punea întrebări incomode. Ce îl frământa cel mai mult – cum poate să facă față dezamăgirii (cei care l-au condamnat nu au ținut cont de circumstanțe), fricii, deziluziei (familia celui ucis de el era declarat creștină, practicantă și susținea execuția prin expresia „este voia domnului ca el să moară”); la ce să recurgi, dacă nu la rugăciune? Este atât de răspândită ideea că o forță supranaturală, mai puternică, deasupra tuturor, este responsabilă de tot binele și răul din lume, încât pare aproape imposibilă ideea de a te descurca fără a o invoca. Procentul de atei declarați în acest moment, pe glob, este de sub 10% și există 14 locuri în lume în care ateismul este pedepsit cu moartea. Religia este o poveste acceptată încă pe scară largă, folosită ca scuză, motivație, explicație în toate marile momente ale vieții. Ceea ce spunea condamnatul la moarte ateu la fiecare întâlnire cu preotul ateu al închisorii era simplu – „vreau ceva real, ceva adevărat”. Să nu îmbrăcăm o nedreptate flagrantă, ca în cazul său, în voia domnului; moartea copiilor înfometați, războaiele, bolile, crimele, toate sunt explicate, simplificate, vărsate în aceeași găleată încăpătoare, a religiei; specia umană este atât de arogantă (sub scutul declarat al umilinței) încât crede cu tărie că o forță superioară are timp să îi dea teste, să pună la încercare, zilnic, fiecare om în parte, să îi conducă destinele, să vindece și să omoare după bunul plac; dacă numim dumnezeu ceea ce nu înțelegem, nu ne transformă nicidecum în ființe mai nobile, mai inteligente, mai spirituale. Știm de la Kant că legile morale sunt în noi, iar deasupra noastră sunt galaxii nesfârșite. (Emma Goldberg, An Atheist Chaplain and a Death Row Inmates Final Hours, 2024).

Apărut în Steaua nr. 4/2024