Foarte adesea uităm ce citim – detalii legate de personaje, de acțiune, de final, uneori chiar uităm că am citit o carte, chiar dacă ne-a plăcut. Nu are legătură cu vârsta, nu este o problemă – este o realitate dovedită. Ești într-un grup de prieteni, cititori, și te întreabă cineva dacă ai citit cutare carte, la modă. Da, ai citit-o, dar brusc realizezi că habar nu ai despre ce e vorba în ea. Dar zâmbești superior și spui „e foarte bună” apoi speri să nu te întrebe cineva ceva mai cu miez. Sau omori conversația, cum spun englezii, și recunoști că ai citit din scoarță în scoarță toată cartea, dar habar nu ai despre ce e vorba, nu poți să faci nici o remarcă inteligentă, apoi pleci și îi lași întrebându-se dacă te-a lovit Alzheimer-ul. Și apare întrebarea, a celor din jur sau chiar a ta – chiar îți place să citești? Nu te poți concentra, citești superficial, ești distras de prea multe gânduri? Un citat atribuit poetului Siegfried Sassoon (după Ian Crouch) spune că: „este omenesc și valabil pentru toți să uităm în mare parte ceea ce citim. Dacă deschidem a două oară orice carte ne vom da seama că am uitat tot ceea ce a dorit autorul să ne transmită (și o putem lua de la început)”. Reținem doar o impresie trecătoare. Poate chiar și scriitorii uită ce au scris, spune Ian Crouch în The New Yorker. Iar cititorii își amintesc, cu siguranță, momentele în care au citit ceva ce le-a plăcut, stările avute atunci, ploaia sau soarele, locul în care erau. Și ideile, dar amestecate cu toate gândurile și emoțiile apărute în acel moment, precum și reacțiile senzoriale la anumite pasaje. Memoria este capricioasă și uneori pare că se încarcă numai cu prostii – o melodie obsedantă dintr-o reclamă, de exemplu, iar uitarea este necesară, este un mecanism de protecție, fiziologic, de selecție a informației necesare. Sunt nenumărate texte care ne învață cum să citim ca să ținem minte cât mai multe dintr-o carte, cum să facem să memorăm personajele și finalurile, dar acestea sunt aplicabile mai degrabă ideii de studiu. Cititul de plăcere este o interacțiune unică cu o carte – depinde nu doar de ea, de carte, de cât de „bună” este, ci și de cititor, de cât este el de capabil să o înțeleagă, de momentul din viață în care se află (altfel citim Tolstoi la 18 ani și altfel la 50) ș.a.m.d. Nabokov spunea, se pare, că nu există citit, ci doar recitit; dar pe de altă parte ce ne facem cu volumul imens, aparent infinit de literatură care ne așteaptă? Sau ne luăm o carte de căpătâi pe care o citim tot restul vieții, fiind siguri astfel că nu ne-a scăpat nimic? Sir Francis Bacon spunea că „unele cărți trebuie gustate, altele înghițite, iar altele mestecate bine și digerate”. Deci, citim ca să reținem sau pentru experiența cititului? Adică pentru ideile pe care ni le trezește cartea pe măsură ce o parcurgem, pentru senzațiile de toate felurile pe care le declanșează un paragraf, pentru că „ne pică fisa”, citind, că am gândit și noi așa, dar nu am reușit să o exprimăm? Putem să înțelegem multe dintr-un roman fără să reținem exact numele tuturor personajelor sau fix finalul cărții, fără să redăm citate celebre din acea carte (de multe ori cei ce le știu pe de rost se opresc la ele; pe de altă parte, azi ai la îndemână motoare de căutare care îți umplu rapid toate lacunele); sigur, diferă aceste aspecte dacă citim roman, nuvelă, teatru, jurnal, carte de istorie, cărțide copii.

Prima carte citită nu mi-o amintesc exact – cred că acesta a fost rostul introducerii de mai sus. Dar îmi amintesc foarte bine că puteam să stau ore întregi cu o carte în mână și să nu mă plictisesc deloc. La început erau cele de copii, evident, cu desene frumoase (erau Ligia Macovei, J. Lagarde, desenatorii ruși binecunoscuți pentru ilustrațiile pentru copii); puteam să mă uit la nesfârșit la ilustrații și îmi refăceam povestea, citită de mama sau de bunici seara, la culcare.

Bunicul era mai mult povestitorul oral, nu-i plăcea să-mi citească, ci să povestească, dar nici așa nu scăpa ușor pentru că trebuia să țină minte detaliile, numărul personajelor, ordinea pățaniilor (atunci se pare că le rețineam în detaliu). Erau apoi cărticelele cartonate cu ilustrații tridimensionale, care apăreau dintre pagini când le deschideai, cu ilustrațiile lui Lagarde (Rose-Rouge et Neige-Blanche de exemplu); mama mi le citea din franceză în română, iar când am învățat să citesc mi-am dat seama că nu e suficient să știi literele ca să pricepi o altă limbă; apoi erau basmele românești cu Ileana Cosânzeana și feți frumoși și balauri, basmele rusești cu iarnă multă și animăluțe care se gospodăreau în căsuțe călduroase.

În clasele mai mari au apărut poveștile cu zâne mai elaborate, basmele lui Hauff, Frații Grimm și Andersen, Fram, ursul polar, Ion Creangă (erau culegeri cu texte pentru copii pe care le-am găsit acum ferfeniță, desenate pe margine). Prima carte citită singură cap coadă s-ar putea să fie Robinson Crusoe, deși nu sunt sigură. Îmi amintesc de un volum – Basme populare englezești repovestite pe care l-am primit premiu prin clasa I. L-am citit de mai multe ori, aveam acest obicei încă de atunci, dar îmi amintesc sentimentul de păcăleală care persista, senzația că nu este originalul; deși ușura munca, lăsa sentimentul că ceva lipsește. Erau bifate multe povestiri celebre și autori cunoscuți (am avut mai apoi și romane celebre repovestite, inclusiv Quo Vadis?, Shakespeare repovestit), lucru care văd acum în librării că a devenit o modă extinsă. Există riscul să nu mai reiei acea carte niciodată, să rămâi cu un rezumat care nu este textul gândit de autor și cu ideea că știi ce se întâmplă în carte. Exact ceea ce spuneam mai sus despre procesul de uitare – despre cititul ca plăcere și nu ca exercițiu de redare. Am văzut Ispirescu repovestit, Creangă (?!?) repovestit… categoric multe lucruri nu le înțelegi în copilărie, întrebi cuvinte, le cauți, nu ai cum să înțelegi toate subtilitățile, relațiile dintre personaje sau întâmplările, dar merită să îți bați capul cu textul original, nu să citești trei pagini în care afli că mor amândoi. Contează exact ordinea în care au murit și s-au amăgit pe rând Romeo și Julieta sau contează ideea, simbolul, sentimentul de dragoste unică, neîmplinită?

Citeam foarte mult în liceu, toți colegii citeau mult, am citit multă literatură rusă, cam tot ce ne cădea în mână, atunci aveam și concursuri organizate în clasă, cu personajele din cărți, deci ne străduiam să le ținem minte numele (rușii și legendele Olimpului erau preferatele pentru concursuri). Sunt convinsă că dacă aș relua acum Război și Pace ar suna altfel și aș înțelege altfel multe lucruri. Dar sentimentul acela de zădărnicie, absurditatea războiului, complexitatea personajelor – sunt acolo. O poveste dintr-un almanah din clasele primare m-a obsedat ani de zile – o mamă cu doi copii pleacă din Moscova în Siberia să îl caute pe tatăl plecat la muncă. Este aventura celor trei prin nămeți, din orașul luminat în căsuța din pustietatea înghețată – încerc și acum să-mi dau seama care a fost motivul fascinației, mai ales că nu-mi place frigul, nici iarna. Aveam obiceiul să scrijelesc cu capătul creionului datele în care ajungeam la o anumită pagină în cărțile recitite, deci, dacă aș avea răbdare, aș putea reconstitui mult din jurnalul lecturilor copilăriei, dar povestea rusească nu o mai găsesc nicăieri.

Dar cartea cea mai răsfoită în copilărie era Marele dicționar Larousse al picturii. Puteam să mă uit la poze ore în șir.

La orice vârstă, de când mă știu, desenul și cititul au fost refugii, locuri în care te poți retrage oricând și în care nu mai e nevoie de altceva (decât poate de o prăjitură bună). Ceea ce cred că s-a pierdut azi e liniștea, capacitatea de a te adânci într-o carte, „departe de lumea dezlănțuită”, când este mult mai ușor să te lași pradă imaginii.

Apărut în antologia Cartea cărților copilăriei, Editura Școala Ardeleană, 2024