Așa numitul beauty bias există de când lumea. Oamenii sunt preocupați constant de cum arată și depun eforturi mari pentru a fi cât mai frumoși, în funcție de standardele vremurilor; în același timp, sunt atrași de și preferă indivizii arătoși. Aceștia din urmă sunt înzestrați, inconștient, de cei din jurul lor cu trăsături de caracter pe măsura aspectului fizic – sunt considerați mai buni, mai deștepți, mai simpatici. Tot ei se pare că beneficiază de avantaje, uneori incorecte, la locul de muncă sau chiar în fața legii, în situații extreme, sau se bucură de înțelegere și simpatie din partea opiniei publice (vezi cazurile celebre cu criminali în serie condamnați, dovediți și care, dacă erau și frumoși, aveau cohorte de fani devotați). Sunt multe studii recente care arată prin date statistice ceea ce știam deja – un chip frumos feminin sucește ușor mințile unui bărbat. Frontiers in Neuroscience a publicat în 2015 un astfel de studiu care arăta că frumusețea feminină este capabilă să submineze reacția cerebrală la cinste, necinste sau ilegalitate. Oamenii se poartă mai frumos cu persoanele atrăgătoare fizic (este valabil pentru ambele sexe, în ambele direcții), sunt mai dispuși să le ierte un comportament obraznic, o eroare, chiar o păcăleală – un studiu avea la bază un joc în care anumiți participanți trișau, iar cei frumoși erau absolviți de vină mai ușor. Un alt studiu realizat pe voluntari arată că atunci când li se cere să trișeze sau să ascundă sume mici de bani (tot în contextul unor jocuri pe computer), cei care primeau propunerea din partea unor chipuri atrăgătoare cedau mai repede și erau dispuși să mintă mult mai ușor. Dacă persoana care propunea un „târg” necinstit era neatrăgătoare fizic, creierul reacționa mult mai prompt în direcția indignării, a revoltei morale.

Totuși, de ce reacționăm așa la cineva plăcut fizic? În multe dintre aceste jocuri și studii, participanții nu se întâlneau vreodată față în față și știau de la început acest lucru, deci nu poate fi vorba doar despre a obține ceva, despre simpla atracție sexuală. Mai ales că persoanele „cuplate” în joc erau de vârste diferite, uneori de același sex, și totuși reacția la frumos era la fel (C Gillis, 2016, Survival of the prettiest: The mysterious power of attractive people). Se întâmplă un lucru ciudat, se spune, cu cei frumoși, și anume înzestrarea lor automată, chiar și fără să îi cunoaștem, fără să schimbăm o vorbă măcar, cu o grămadă de calități pe care ne-am dori să le aibă – virtuți tipice ale omului perfect, atrăgător, dar și deștept, generos, înțelept, de încredere, bun la suflet ș.a.m.d. Acest fapt poate să ducă, pe de o parte, la o încredere în sine a celui vizat, ce poate să fie benefică (susține teoria că este un conglomerat de calități); pe de altă parte, crește presiunea asupra lui prin așteptările adesea nerealiste ale celorlalți, dezamăgirea va fi proporțională cu speranțele neîmplinite, iar cel vizat o va simți din plin. Nu o dată actorii frumoși, care par că au lumea la picioare, au afirmat că au muncit dublu ca să arate ce pot, ca să nu fie „doar un chip frumos”.

Începând de după Al Doilea Război Mondial, când studiile clinice prindeau avânt, la fel și psihologia, dar și modellingul și obsesia pentru „look”, s-a demonstrat că tendința aceasta este izbitor de răspândită. Anume, asocierea automată a frumosului fizic cu măreția interioară și implicit transformarea respectivului (dacă se nimerea să fie și celebru, cu atât mai mult) într-un model. Este vorba, deci, despre un stereotip social, ce e frumos este și bun, care afectează în egală măsură femeile și bărbații, adulții și copiii, indiferent de rasă, religie, etnie. Se aplică și în relațiile personale, amoroase sau nu, dar și în ceea ce privește celebritățile sau oamenii politici. Din punct de vedere biologic, este o latură animalică firească, instinctuală – persoanele atrăgătoare sunt marii câștigători ai selecției naturale. Se împerechează mai ușor și asigură supraviețuirea speciei. Au, potențial, mai mulți copii care, cel mai probabil, vor fi și ei frumoși și plini de succes. Au, de asemenea slujbe mai bune și câștigă mai mult decât oamenii „obișnuiți”. Această explicație liniară și simplistă are, totuși, la bază un adevăr universal – instinctul primar, cel de perpetuare a speciei. Tindem să stăm pe lângă cei frumoși și de succes, pe care îi considerăm automat mai dotați intelectual și mai sănătoși.

Totuși. apare întrebarea – chiar sunt oamenii frumoși mai deștepți, mai sănătoși, mai altfel? Sunt ei automat superiori din toate celelalte puncte de vedere, inclusiv moral? Evident că nu. Din observații empirice, dar și din sute de studii psihologie conduse în special în SUA și în Japonia, se poate afirma că bărbații frumoși sunt, în general, mai predispuși să înșele (în SUA), iar oamenii frumoși, în general, indiferent de sex, sunt mai puțin cooperanți și mai zgârciți (în Japonia). Pe de altă parte, în Israel femeile frumoase sunt mai conformiste și mai serioase. Nu mai trebuie să spun faptul că oricare dintre aceste studii poate fi criticat și este predispus la diferite bias-uri, dar subliniază, toate, faptul că stereotipurile sunt periculoase pentru că generalizează. În cazul alegătorilor indeciși, fără opinii clare, s-a arătat că un politician arătos, fie el bărbat sau femeie, are câștig de cauză cert, în orice confruntare, indiferent de performanța intelectuală.

Acestea nu sunt lucruri noi, este clar că cei frumoși au mai multe șanse să înșele, că atrag și păcălesc mai ușor pentru că par, în același timp, și plăcuți, amabili, simpatici. Ceea ce este interesant este dovada clară a faptului că, inconștient, suntem gata să acordăm mult mai mult credit unui chip frumos, ignorând alte aspecte mult mai importante. Gordon Patzer, de la Universitatea Roosvelt din Chicago, are o serie de cărți pe această temă și afirmă că frumusețea este mai convingătoare, începând din curtea școlii și până la locurile de muncă ale adultului. Implicația? Cerem mai mult de la un om frumos și dacă acesta nu „livrează” îl taxăm mai dur. Ca și cum ne sunt înșelate așteptările, pe care, de fapt, noi le-am șlefuit în acest fel. Cu excepția situațiilor clare în care un „frumos” își folosește conștient atuurile fizice ca să obțină ceva, de cele mai multe ori noi suntem cei care-i înzestrăm pe cei atractivi cu foarte multe calități pe care apoi ne așteptăm să le aibă. Cum s-a ajuns să se discute atât de mult, să se facă zeci și sute de studii, să se scrie cărți și tratate științifice despre ceva atât de subiectiv cum este aspectul fizic? În primul rând pentru că se pare că definiția frumosului este foarte asemănătoare, pentru majoritatea. Chiar ținând cont de rasă, obiceiuri, culturi, grupuri etnice din cele mai îndepărtate locuri ale lumii, criteriile sunt, în mare, la fel – simetrie a feței, păr bogat, o anumită structură osoasă, piele catifelată (expresii ale hormonilor sexuali care semnalează un partener viabil). Se pare că regiunea fronto-occipitală a creierului nostru se activează atât atunci când vedem un chip frumos, cât și atunci când primim o informație despre cineva care, de exemplu, a salvat un om într-o situație dramatică) – de unde și confuzia între noțiuni. Cum ne ferim, deci, de “handsome devils”? Se pare că nu avem cum, pentru că judecata legată de aspectul fizic și felul în care suntem atrași de cineva este instantanee și lipsită în mare parte de logică, purtând cu ea instinctul primar de care vorbeam, valențele genetice potențiale ale celui care arată mai bine. Evoluția și perpetuarea speciei nu sunt despre bine sau rău, spune Randy Thornhill, profesor la Universitatea din New Mexico, ci despre rezistența la boli sau despre cine va face cei mai mulți și mai frumoși copii. În afara relațiilor personale, aspectul de băiat bun, frumușel și de încredere ar putea să devină un pericol dacă este folosit pe scară largă, în politică, pe post de fațadă în alegeri; un astfel de personaj transformat peste noapte în vedetă, în imagine, în poster sau cum vreți să-i spuneți, ar putea să atragă un număr impresionant de indeciși, pe un unic criteriu – al aspectului fizic. Un exemplu de reușită totală în acest sens este Trudeau al Canadei. Nu ar fi nicio problemă dacă relația aspect fizic–persoană de încredere ar fi reală și nu doar o proiecție a publicului. Nu mai puțin adevărat este că apare și beauty penalty în situațiile în care cel în care ne-am pus o grămadă de speranțe comite o eroare. În aceste situații, am arătat și mai sus, criticile și bullying-ul sunt peste măsură, mult mai intense decât în cazul cuiva obișnuit ca fizic care a dezamăgit exact în același mod. Stereotipul frumos-înseamnă-bun se transformă în ură proporțională cu adorația inițială. Dacă o persoană atrăgătoare primește un loc de muncă în locul cuiva mai puțin atrăgător, dar la fel sau chiar mai calificat, se poate aștepta ca cerințele ulterioare să fie foarte mari. Așteptările sunt pe măsura simpatiei pe care a trezit-o. Chiar dacă spuneam că îi scuzăm pe cei frumoși mai ușor, dacă noi suntem cei care au oferit încrederea pe baza acestui criteriu, dezamăgirea atrage sentimente contradictorii mult mai intense, prin comparație cu cineva cu un aspect banal. Relațiile dintre femei sunt, din acest punct de vedere, cu adevărat speciale și paradoxale – cele frumoase care sunt și capabile la locul de muncă sunt automat percepute de celelalte femei ca egocentrice și nesuferite (Gordon Patzer). Partea bună este că analizăm conștient aceste stereotipuri și posibile tensiuni pe care le generează. Psihologii americani se întreabă cum să explicăm copiilor aceste lucruri? Să le spunem „contează doar frumusețea interioară” este tot un stereotip; în plus, realitatea din comunități, de la școală și de la locurile de joacă este alta. Și riscăm din nou să exagerăm, să ajungem în extrema cealaltă, în care aspectul fizic este condamnat și frumusețea naturală devine o povară.

Obsesia pentru un chip frumos și mai ales teama de îmbătrânire (care alterează inevitabil și ireversibil perfecțiunea trăsăturilor) se pot transforma în așa numitul sindrom al lui Dorian Gray – un fenomen cultural și social caracterizat, la nivel individual, de o mândrie exagerată legată de propriul aspect (personalitate narcisistă) asociată cu imaturitate emoțională și acțiuni active și constante menite să „împiedice” îmbătrânirea (sunt cunoscute situațiile extreme, dar nu rare, de mutilare fizică severă în căutarea tinereții veșnice). Din păcate (sau poate din fericire) singura modalitate de a obține tinerețea fără bătrânețe este să mori tânăr.

Apărut în Tribuna, noiembrie 2023