Selfie

Problema este că toate momentele din viața noastră par acum speciale pentru că selfie-urile sunt cvasi-constante în viața de zi cu zi, mai ales în cea a tinerilor, iar comunicarea și memorarea momentelor speciale sunt aproape obligatoriu filtrate, regizate, contrafăcute.

Cultura selfienu este nouă – ba chiar unii spun că se apropie de un declin, dar a pus stăpânire pe toate mijloacele de comunicare vizibile. Este trend-ul secolului. În viața de zi cu zi, ne spune James Kilner, psiholog la University College London, vedem fețele celor din jur și le interpretăm, conștient sau nu, expresiile. Interacțiunile sociale se bazează și pe felul în care citim chipul celuilalt – e atent? e supărat? ne minte? Omul este, prin natura sa de ființă socială, expert în analiza expresiilor faciale ale celor din jur; pe de altă parte nu știm să ne privim pe noi înșine și nu suntem conștienți de felul în care arată chipul nostru în sutele de momente ale zilei în care zâmbim, ne încruntăm, ne strâmbăm. Știm că râdem pentru că detectăm mișcarea și contracțiile musculare, dar nu știm exact cum arătăm în acele momente. Și s-a dovedit că suntem convinși că arătăm mult mai bine decât în realitate. Dacă oamenilor li se arată mai multe poze cu ei înșiși, prelucrate de altcineva, ei aleg în proporție covârșitoare fața cea mai reușită, dar care este și cea mai departe de adevăr. În același timp, nu sunt capabili să reproducă rapid și identic expresia proprie din poză, în mod voluntar, decât dacă se uită în oglindă. Cu alte cuvinte, „gândirea magică” ne face să ne percepem mereu mai tineri și mai frumoși. Este una dintre explicațiile propuse pentru obsesia selfie, pentru așa numita culturăselfie. Pentru că ne permite să ne facem poze singuri și să le edităm astfel încât realitatea virtuală, ultra-prelucrată și filtrată, să coincidă cu imaginea proiectată mental, și nu cu cea din oglindă (James Kilner,BBC News Magazine, 2014).

De când au invadat social media, selfie-urile au dus și la câteva nenorociri notabile – electrocutări (efectul ignoranței totale, lipsa oricăror noțiuni elementare de fizică), căderi de la înălțime în prăpastie sau de pe clădiri (un exemplu recent – în dreptul turnului Eiffel) sau accidentări ale vreunui inocent de către mulțimile disperate să găsească un loc bun pentru poză. Dincolo de obsesia narcisistă, apar și alte întrebări – de ce ne fotografiem cu mortul în sicriu, cu lagărele de concentrare în spate, cu un cetățean însângerat lipit de asfalt într-un accident de mașină? Sau, mai simplu, pe WC? Eunice Kim de la University of Florida, profesoară de jurnalism, a încercat să înțeleagă motivele precum și mecanismele din spatele lor. Mai multe sute de voluntari din Coreea de Sud au răspuns unui număr de întrebări legate de subiect; răspunsurile arătau că postează selfie-urile pentru că își doresc atenția celor din jur (cunoscuți sau nu), ca să comunice cu prietenii, să țină minte momente speciale și/sau pur și simplu din distracție și pentru că „așa se face”. Problema este că toate momentele din viața noastră par acum speciale pentru că selfie-urile sunt cvasi-constante în viața de zi cu zi, mai ales în cea a tinerilor, iar comunicarea și memorarea momentelor speciale sunt aproape obligatoriu filtrate, regizate, contrafăcute. Un număr semnificativ au răspuns că o fac din plictiseală, pentru că nu găsesc altă distracție. Ca să treacă timpul. Și pentru că telefoanele deștepte oferă sute de aplicații de filtrare, de pus urechi haioase sau bot de animal, de transformat în personaje istorice sau de basm, de adăugat buze care să cânte melodii celebre la alegere. Posibilitățile de omorât timpul cu figura personală fotografiată sunt nelimitate. Valoarea individului stă în numărul de like-uri, share-uri și comentarii generate de un selfie, astfel încât acesta trebuie să fie cât mai gândit, elaborat și însoțit, pe cât posibil, de un comentariu inteligent sau un citat cu miez. A apărut și moda frumuseții brute, a sincerității debordante – X s-a pozat fără machiaj! Dar poza este tot ultra-filtrată, încât curajoasa în cauză (pentru că, da, din păcate femeile par mai atacate de acest morb) pare un șoarece roz tocmai născut. Există și tendința, în creștere, de a posta ridurile, părul neepilat, chipul luminat necruțător, dar încă predomină net figurile chinuite de filtre și retușuri. Vesele sau (o nouă modă) plânse și în pragul disperării. Prima dată am crezut că este o glumă, dar este plin de reels-uri cu selfie-uri video în care chipurile triste ne spun – tocmai mi-am îngropat soțul/copilul/prietenul sunt terminată, nu mai pot – și lacrimile curg artistic și impresionant pe obrajii palizi. Pare cu adevărat o problemă psihică globală, un comportament deviant numai bun de analizat (Sung Y et al,Why we post selfies; 2016).

Conexiunea dintre numărul de selfie-uri realizate și postate și scorurile mari la întrebările care detectează narcisismul este clară și demonstrată deja de ani de zile. Un alt studiu care s-a raportat doar la Instagrama arătat cam aceleași lucruri. Narcisistul folosește rețeaua socială în mod calculat, chiar dacă adesea pozează în sarcastic, nevinovat – „nu-mi plac ăștia care postează, eu sunt altfel, dar uite totuși o poză cu mine să vedeți ce frumoasă sunt” –, iar răspunsurile urmăritorilor îi hrănesc orgoliul și îl (o) fac să continue cu și mai mult elan. Evident că există și lucruri bune de spus – optimiștii afirmă că aceste postări oferă și informații despre locuri, obiceiuri, mâncăruri etc., dar acestea sunt adesea umbrite de cel din fața camerei. Au fost și campanii destinate unor strângeri de fonduri (unele reușite, precum Ice Bucket Challenge) sau unele cazuri medicale cu oameni chinuiți care au avut curajul disperării și și-au postat rănile sau diformitățile tot în scopuri umanitare. Dar acestea nu sunt nici pe departe majoritare (Maseena Ziegler, 0000000).

O altă întrebare mai mult sau mai puțin serioasă este ce ar înțelege urmașii noștri din pozele de azi, inundate de buze țuguiate și oameni singuri în propria baie? Sau extinzând – din sutele de farfurii cu omlete și fripturi consumate și neapărat fotografiate? Sau, mai departe, din arta zilelor noastre? Dar aceasta din urmă este o altă discuție (ideea mi-a venit căutând informații despre bolile în artă și constatând că totul se oprește la perioada interbelică în cel mai bun caz). Revenind la pozele noastre, boticul de rață o să pară, probabil, o boală ciudată de care sufereau, în secolul 21, mai ales femeile. O alergie probabil, mai severă, cu edem al buzelor, iar cea în cauză părea că cere disperată ajutorul, cu mâinile întinse în față. James Canton credea în urmă cu câțiva ani că nu vom mai scăpa de selfie-uri niciodată. Video-ul va lua locul fotografiei, spunea el, iar într-un viitor nu foarte îndepărtat vom putea lăsa selfie-uri vorbitoare virtuale pe care să le acceseze urmașii noștri, dacă le va fi dor să ne audă – o realitate virtuală la îndemâna AI în care poza va deveni subiectul ce va interacționa de dincolo de mormânt cu nepotul. Va fi, de asemenea, posibil să ne creăm propriile „festivaluri” – dorim să fim la Roma în piața Navona? Ne vom crea un selfiepe care îl vom plasa acolo și chiar vom povesti urmăritorilor ce vedem și cum ne simțim, dar stând comod pe canapeaua de acasă. Realitatea virtuală și cea fizică sunt deja foarte amestecate, așa încât boom-ul selfie-urilor generatoare de câștiguri, asemeni youtuberilor de acum, pare foarte aproape. Astfel, printr-un simplu selfie, vom putea fi oriunde și peste tot într-o supă de inteligență artificială ajutată și de realitatea augmentată – multe dintre cele prezise de el se întâmplă deja, mai mult sau mai puțin; vezi de exemplu ochelarii Apple Vision Pro, un amestec de realitate virtuală și realitate augmentată desprins parcă din Războiul Stelelor. Pare că suntem cu toții concurenți într-un imens joc virtual – cine are mai mulți prieteni, cine e mai frumos, mai deștept, mai fericit? Sunt și alți cercetători sau sociologi care cred că moda va dispărea, totuși, prin suprasaturație și tocmai prin apariția AI care va face imposibilă diferența real/virtual. Kim Stolz (model și influencer) spunea că viețile oamenilor sunt prea profund afectate de această nebunie din social mediaca să nu se întâmple ceva. Inclusiv faptul că o banală și scurtă vacanță se transformă într-o alergătură după poze din locuri „instagramabile” este, în mare parte, rău. Adesea nu mai putem să spunem ce am făcut zi de zi în acea excursie, ca și cum creierul nu se mai obosește să înregistreze nimic pentru că există telefonul. Foarte rar aparatul foto – cel care mai demult trebuia developat, apoi fotografiile așezate frumos în albume răsfoite parcă mai des decât pozele stocate în telefoane.

Este clară dorința de conexiune – umană, normală și deloc criticabilă. Dar dincolo de ea apare dorința, mai arzătoare, de a te prezenta într-o lumină cât mai bună. De asemenea umană și universală și veche cât istoria omenirii. O altă teorie foarte optimistă a unor psihologi în ceea ce privește beneficiile unui selfiesănătos este faptul că te conduce la introspecție, la autoanaliză sau, altfel spus, la cunoașterea mai profundă a eului (self); este mai degrabă un joc de cuvinte decât o realitate, după părerea mea, pentru că analiza propriului chip se face pentru a corecta un nas prea borcănat sau o bărbie dublă, și nu pentru a privi în adâncul ochilor imaginea proprie schimonosită din fotografie. Profilul de pe FB te expune și te scoate la propriu în lumea largă. Intimitatea este expusă fără nici o restricție, iar selfie-ul este mai intim chiar decât o poză nud. Prețul plătit pentru un viitor din ce în ce mai departe de realitate și mai interconectat virtual este imaginea de azi a unei fete cu buzele țuguiate în fața unui vas de toaletă: „priviți ce drăguță sunt”.

Legat de locurile în care se fac selfie-urile și de problema turismului modern, despre care am mai scris, și reluând noțiunea de comportament deviant ce pare cam dură, numeroase studii arată că așa numiții “photo clickers” sunt printre cei mai nesuferiți în clasamentul comportamentelor turiștilor care îi deranjează pe rezidenții celor mai sufocate dintre orașe (Ismail Shaheer, Social representations of tourists deviant behaviours: An analysis of Reddit comments, 2022). Spațiul turistic este unic prin faptul că oamenii îl percep ca pe un loc în care regulile de acasă nu se mai aplică; este un loc al fericirii, al hedonismului, unde normele sociale sunt uitate, iar aceste comportamente sunt acceptate tacit. Dar nu este mai puțin adevărat că ele se ciocnesc adesea de valorile rezidenților care le percep ca anormale și deranjante. Din lista lungă de neplăceri, între primele trei locuri se află acei “photo clickers” pomeniți mai sus, cei care se urcă pe stânci periculoase, pe clădiri, pe mese, oriunde pentru o poză instagramabilă. Adesea au fost distruse artefacte culturale, a fost perturbată natura, viața sălbatică sau atinse sensibilități proprii locului – monumente ale unor eroi locali folosite ca podium pentru selfie saulocalnici fotografiați fără voia lor pentru că sunt „ciudați”. Fotografiile de călătorie sunt documente valoroase, problema este modul în care se fac azi pozele – centrate mai ales pe sine, nu pe mediul înconjurător, clipa fiind trăită obligatoriu prin intermediul unui click. Am văzut de curând un film – un caz real în care cineva a creat o identitate falsă folosind numeroasele poze și videoclipuri de pe profilul cuiva timp de zece ani. Iar o femeie a avut o relație la distanță ani de zile cu acest profil fals, amestecând realitatea cu ficțiunea virtuală (și o doză mare de naivitate). Milioane – miliarde de poze există în acest moment în cloudcu miliarde de fețe interconectate; fețe ale unor oameni care uită tot mai des ce au făcut ieri, dar își trăiesc prezentul imortalizându-se.

Apărut în Steaua 11-12/2024