Efectul spotlighteste o manifestare de tip egocentric – o convingere fermă că toată lumea este cu ochii pe noi; implică de asemenea tendința de a nu accepta un alt punct de vedere, cel personal fiind considerat singurul valid (Michelle Quirk, 2022). Se asociază cu anxietatea socială și poate să fie un fenomen extrem de invalidant. Vă amintiți visele acelea în care ești scos la tablă, în fața întregii clase, și fie ești îmbrăcat anapoda (sau chiar deloc), fie nu știi absolut nimic din lecția din ziua respectivă? Este un exemplu de efect spotlight. Sau reflector. Fie în situațiile penibile, în care ne bâlbâim în public, facem o gafă în fața unei săli pline sau uităm versurile dintr-o poezie, fie în situațiile plăcute în care ne iese din plin o activitate (în fața oamenilor întotdeauna) atenția pe care ne-o acordă ceilalți este mult mai mică decât suntem noi tentați să credem. Nu suntem nici atât de interesanți, nici atât de importanți pe cât suntem mereu înclinați să ne percepem. Importanța propriei persoane este evaluată din propria perspectivă, evident, dar este colorată de egocentrismul uman. Așa numitul egocentrism bias ne face să ne percepem mult mai frumoși, mai interesanți și mai deștepți decât suntem și mult mai speciali pentru cei din jur – pentru că suntem centrul universului nostru, dar nu și al lor. Chiar dacă într-un spațiu intim, închis, cum este o sală de clasă la școală, efectul de reflector este real, în acel moment dat, pentru că cei din clasă nu au altceva mai bun de făcut, memoria legată de un anume eveniment este scurtă. Chiar dacă atunci bâlbâiala ta stârnește râsete și te simți ca și cum lumina scenei este fixată pe tine, totul trece repede și se uită și mai repede. Timpul pierdut de cei din jur să te analizeze și să te rețină este, în general, scurt. Mai multe studii arată că supraestimăm doar atenția care ni se acordă nouă în situații date, nu și pe cea acordată altora în situații jenante similare. De exemplu, dacă purtăm o bluză pătată avem impresia că tot al doilea om se uită pe stradă la bluza noastră, ba chiar are și o mimică critică. Dacă trebuie să analizăm o altă persoană cu o haină ruptă sau murdară, vom fi convinși că maxim unul din 5-6 oameni o va băga în seamă. Suntem speciali, în ochii noștri. Evident că atenția celorlalți se aplică și la fapte, nu doar la aparențe. Un discurs, o prezentare, un moment artistic – nu sunt atât de importante pentru ceilalți, nici atât de analizate, cu atât mai puțin ținute minte, pe cât credem. Dacă trăim cu convingerea că ceilalți ne observă și ne admiră mereu, în orice facem, putem avea în timp senzația că suntem vedete în constantă acțiune, mereu în spectacol pentru lumea înconjurătoare. Ceea ce duce, evident, la un ego inflamat, la sentimente de automulțumire și de importanță exacerbate. Pe de altă parte, conștiința faptului că nu suntem buricul pământului scade anxietatea eșecului.

Un alt studiu punea o întrebare simplă – câte chipuri ale străinilor pe lângă care ați trecut pe stradă sau lângă care ați stat în autobuz, în ultimele trei zile, vi le amintiți? Dacă sunt puține sau chiar niciunul, ce vă face să credeți că ceilalți v-au privit cu adevărat? Un adevăr cert – confortabil sau dezamăgitor, depinde de ceea ce își dorește fiecare – este că cei din jur nu au timp de noi; sau poate și ei, la rândul lor, sunt stresați de ceea ce credem noi despre ei; cu atât mai mult, nu au timp și nici interes să observe detalii care uneori pentru noi sunt adevărate dezastre. Cei care suferă de anxietate socială pot să fie cu adevărat paralizați în multe situații din cauza spotlight effect pentru că se simt nu doar în centrul atenției, ci și analizați, comentați, criticați. Situațiile extreme sunt cele în care apare delusion of reference – convingerea că evenimente neutre au legătură cu noi; individul este convins că absolut toată lumea dintr-un mijloc de transport îl urmărește și îl bârfește (în schizofrenie, chiar și o reclamă de la TV poată să fie luată personal, dar aici avem deja de-a face cu patologia psihiatrică, un subiect cu totul separat și mult mai complex). Un sentiment generat de sindromul reflectorului este acela al unicității propriei persoane. De asemenea – iluzia transparenței. Cel mai banal exemplu este acela al vorbitului în public. Înainte de o conferință ai emoții, gura uscată, mâinile transpirate și ești ferm convins că fiecare om din sală este conștient de toate emoțiile tale și de fiecare bâlbâială. Ca, la final, să constați că nimic nu este mai fals, percepția celorlalți fiind complet alta. Un alt exemplu bun este ținuta pregătită pentru o ieșire importantă. Sau o rochie nouă mai îndrăzneață – toată ziua o porți foarte conștientă de faptul că este altfel și că cei din jur cu siguranță ar avea ceva de spus. Dacă nu-ți place un detaliu fizic sau ai o altă trăsătură pe care o consideri defect, ești mereu cu gândul la acea problemă, deși de multe ori cei din jur abia o observă. Efectul de reflector, spotlight effect, este un bias cognitiv – o „eroare de gândire”; este procesul prin care ne punem mereu în centrul atenției (natural, în mare), și filtrăm totul din această perspectivă egocentrică. Egocentrismul este o trăsătură naturală a ființei umane până la un punct, după care devine un bias cognitiv și comportamental. Persoanele care sunt foarte conștiente de ele însele simt cel mai pregnant efectul de spotlight; sunt și persoanele care empatizează cel mai greu, fiind „victimele” unui singur punct de vedere – cel propriu. Familiaritatea cu gândurile, sentimentele și comportamentele personale ne face să exacerbăm orice modificare și să o înregistrăm ca fiind catastrofală. Și, evident, foarte vizibilă pentru cei din jur. Anxietatea socială nu este doar emoția în fața unui grup nou sau a unei activități publice. Este o reacție exagerată însoțită adesea de reacții fizice neplăcute; chiar dacă persoana e conștientă că trăirile sunt iraționale, nu le poate controla. Este controlată și declanșată de amigdală, o parte din creier responsabilă de reacția de „luptă sau fugă” din fața unui pericol iminent. Dar activarea este adesea disproporționată față de evenimentul perceput ca pericol – și astfel apare răspunsul anxios. Supraevaluarea propriei vizibilități și a propriei importanțe într-o situație dată afectează categoric comportamentul și deciziile ulterioare.

Un alt efect secundar este lipsa autenticității – tindem să ne comportăm altfel, forțat, fals, pentru a prezenta lumii o imagine „perfectă”. Foarte mulți oameni afișează măști în societate, din diferite motive sau cu anumite scopuri. Unul dintre aceste motive este și spotlight effect – ne comportăm așa cum credem că se așteaptă cei din jur. În relațiile mai apropiate, există de asemenea tendința constantă de a te scuza, de a explica, de a te justifica. Empatia celor anxioși este, aparent paradoxal, limitată, pentru că ei sunt prea concentrați pe gestionarea propriilor emoții pentru a le mai putea prelua și pe ale celor din jur. Când stăm o oră ca să alegem o ținută pentru un eveniment trebuie să ne gândim că și restul fac același lucru, fiecare analizând felul în care va fi perceput de ceilalți, iar în final nimeni nu va fi atent decât la el însuși. La fel este și cu vorbitul în public, cu întâlnirile de la locul de muncă, cu autoanaliza obsesivă a unui defect.

Transpus la ce se întâmplă azi în social media, spotlight effect denaturează în mod clar autenticitatea atât a postărilor obișnuite, cât și s celor ale creatorilor de conținut. Studiile arată că există o discrepanță mare, semnificativă statistic, între ceea ce cred creatorii că vor vedea oamenii și ceea ce au analizat urmăritorii lor. Lucru valabil și între prieteni, deși aici avem mai puține studii. Comunicarea, împărtășirea de informații și momente fericite din viață, apartenența la un grup – toate sunt trăsături normale și factori esențiali în starea de bine și în calitatea vieții. Dar dorința de a fi plăcuți și conștiința de sine exagerate duc la postarea unor imagini și a unor evenimente falsificate, înfrumusețate, periate frumos ca să dea bine. Astfel încât social media, dincolo de mult pomenita conectivitate dintre oameni (reală și benefică), a devenit o scenă imensă cu milioane de reflectoare pentru că fiecare dorește să fie vedetă în propriul spectacol. De la anxietate la narcisism avem toate variantele de reflector sub care se desfășoară spectacolul uman azi; s-a ajuns până la intrări frauduloase în locuințe străine de dragului unui filmuleț viral sau la challenge-uri aberante care au dus la decese. Toate pentru glorii de moment (și bani, desigur) (William Akers, 2024, medium.com).

Un astfel de exemplu extrem este cel al lui Ruby Franke, condamnată anul trecut în SUA pentru abuz continuu asupra copiilor săi, ținuți prizonieri în casă și filmați permanent. Ea avea două milioane de abonați pe YouTube și se autointitula influencer și parental adviser. O familie tipică de mormoni extrem de religioși în care toți copiii fac homeschooling, gătesc, mănâncă și stau mereu împreună. De ce avea atât de mulți urmăritori, deși parte din teroarea în care își ținea copiii apărea în filme? Experții spun că este de vină anxietatea părinților din zilele noastre, speriați de o responsabilitate căreia îi fac față tot mai greu și caută căile „clasice” de educație, autoritatea pierdută. Doar că explicațiile acestea sunt prea simple și prea tipic psihologic corecte – ceea ce vrea să audă oricine a văzut un copil legat cu sfoară, însetat și înfometat și nu a făcut nimic, ba chiar a continuat să se uite. Abia când unul dintre cei mici a reușit să evadeze și să alerteze vecinii, s-a terminat calvarul. Părinții se tem că greșesc și de aceea caută exemple de familii care par în control. Este un caz șocant al unei vloggerițe de succes, care a activat ani de zile și a trăit din aceste povești filmate și expuse despre 4 dintre cei 6 copii ai familiei, care în toți acești ani au fost prizonieri, legați, înfometați, obligați să doarmă pe podele; toate sub ochii lumii. Se ridică și problema foarte importantă a expunerii minorilor fără acordul lor – toată social media e plină de copii de la bebeluși până la vârsta școlară în toate ipostazele, pozițiile și postúrile dorite de părinți – pentru faimă și bani.

Iată câteva aspecte ale așa numitului fenomen spotlight, de la generator de anxietate la dorința patologică de expunere în aplauzele bezmetice ale „internauților”. Trăim, poate, în cea mai falsă dintre lumile posibile.