Supraexpunerea în social media vine cu riscuri. Împărtășirea de prea multe informații personale are adesea rezultate nedorite

Oamenii postează o grămadă de informații despre ei înșiși de bunăvoie și cu elan nețărmurit – deja de ani buni de zile. Motivele sunt variate, ciudate uneori, dar majoritatea au o rădăcină comună – narcisismul. Sigur, motivele clasice, clasificările psihologilor și ale sociologilor sunt elementare – interacțiuneasocială și nevoia de conexiune a omului – un animal eminamente social; validareași recunoașterea prin like-uri, comentarii, inimioare, pupici și alte metode folosite de cercul fiecăruia. Aceste mici manifestări de simpatie, chiar dacă sunt interesate și primite mereu de la aceleași persoane, sunt un boostpentru stima de sine a celui care se expune; exprimareapersonală, expunerea creativității (reale sau imaginare). Toate wall-urile sunt adevărate galerii în miniatură pentru talentele celui ce le creează. Este o avalanșă unică în istoria omenirii de idei, păreri, opinii, rețete, tratamente, sfaturi – pentru toate domeniile. Nu este un lucru rău în sine, dar atrage, inevitabil, lipsa discernământului; teamade a fi lăsat deoparte, de a dispărea din peisajul social – postăm periodic ca să vadă lumea că suntem acolo, dar și ca să fim în trend. Las deoparte, aici, folosirea rețelelor sociale ca mijloc real de comunicare între grupuri profesionale sau ca mod de anunțare a unor lucruri importante (festivaluri, congrese, reuniuni), ca modalitate de strângere de fonduri pentru cauze medicale sau cauze sociale serioase – deci genul de situații în care comunicarea și informarea sunt reale, esențiale și de interes mai mult decât individual. De asemenea, este o cu totul altă discuție zona de influenceri, „creatori de conținut”, cei care își câștigă traiul postând.

Supraexpunerea în social media vine cu riscuri. Împărtășirea de prea multe informații personale are adesea rezultate nedorite – este exemplul clasic al hoților care calcă casa celor ce își arată constant locațiile și semnalizează astfel că lipsesc de acasă. Se postează imagini cu copiii de la cele mai fragede vârste, cu interioare somptuoase (sau nu), cu patul nefăcut, cu veceul, cu banii câștigați, cu pereții proaspăt zugrăviți, cu cina sau micul dejun și cu borcanele din cămară. Decizia de a împărtăși astfel de informații, foarte personale și private cândva, este strict individuală. Evident, fiecare știe ce își asumă și de ce o face. Pe vremuri, doar vedetele de cinema primeau atenție și aveau fani. Azi, fiecare om are paparazzi săi – „jurnaliștii” avizi de senzațional ai săracului, după cum spunea cineva. Fiecare moment al vieții se cere împărtășit cu cei de aiurea, și mult mai puțin cu tine însuți sau chiar cu cel/cea de lângă tine. Totul devine mult mai atractiv dacă pui pozele din vacanță, de exemplu, să le vadă și cei de acasă, să constate ce noroc ai și ce minunății vezi. Era o știre cu invazia (din cauza căldurii) de alge de la malul Mării Negre și cineva spunea – nici măcar poze ca lumea nu mai poți să-ți faci că apar algele în cadru. Lovers of themselves este un termen găsit în online care mi s-a părut foarte sugestiv pentru ceea ce face azi mare parte din omenire. Un cuplu iese la cină – imediat unul dintre cei doi sau ambii postează – în direct! – feeling happy/blissful/mă simt norocos cu el sau ea. Este foarte bine că te simți atât de fericit cu perechea, dar pe cine interesează? De ce nu stați ochi în ochi toată seara și, în schimb, simțiți nevoia să faceți o poză/film pe care să le puneți pentru toți, subliniind o banalitate – mă simt bine la cină cu cineva. Se întreba un sociolog – ce îți lipsește, ce mari dezamăgiri ai sau ai avut în viață, încât să simți nevoia să te lauzi cu o cină la care te simți bine? De ce ai nevoie ca acei câțiva „prieteni” din lista ta să vadă și să te valideze cu like-uri? Sigur, există și varianta în care unii mai puțin drăguți îți vor explica că ești îmbrăcat aiurea, că părul e nasol coafat, că ce ai în farfurie e nesănătos/sau prea cărnos și multe alte sfaturi necerute. Dar și acestea sunt un risc asumat. Nevoia adâncă de validare și de recunoaștere a unor merite generează majoritatea acestor postări. Dar și nevoia (adesea nemărturisită) de a stârni gelozii și invidii. De multe ori există una sau mai multe persoane țintă ale acestor postări – cele perfecte, fericite, la apus, la răsărit, în largul mării, cu filtrul în acțiune, cu „colțuri de rai” surprinse doar de tine. Atât de multe colțuri de rai am văzut în ultimii ani pe FB încât încep să cred că el chiar există. Nu în ultimă instanță este un semn de nesiguranță. Ce am, ce am făcut într-o viață, casa, serviciul – au devenit motive de glorie și de premii virtuale.

O altă modă ciudată și extrem de extinsă este discuția pe FB, la vedere, cu morții. „Tata, mi-e așa de dor de tine, de ce ai plecat atât de repede? Ai fost cel mai bun tată din lume…” sau „Georgică, dragul meu soț, unde ești tu acuma? Te uiți la noi dintre stele, ești îngerul nostru, nu te vom uita niciodată!” (culese de pe FB). Sau urările pentru cei încă vii, dar foarte apropiați, executate la vedere pe platformele sociale, urmate apoi de mulțumirile copleșite de emoție ale celui vizat – mulțumiri la care se reiau like-urile și urările, de la capăt, cu și mai mult elan și aplomb. Cele mai hilare sunt cele venite de la părinți și frați – „draga mea fiică îți mulțumesc că m-ai ales să îți fiu mamă și că exiști și îmi luminezi fiecare zi, ești o minune, o binecuvântare, sunt norocoasă că te am” (sursa FB; chiar există o teorie aiuritoare și larg îmbrățișată că bebelușii se uită de sus spre pământ și își aleg părinții!); pe de altă parte, dacă am alege calea aceea veche și demodată a vorbitului față în față am putea emana astfel de texte când urăm la mulți ani unui apropiat? Sau – de ce să postăm imagini cu noi internați pentru probleme de obicei minore, cu pansamente, branule, pijamale de spital (în cazul unor boli foarte urâte, grave, implacabile, vă garantez că dispare complet cheful de selfie-uri)? Pentru a număra zecile de „să-ți dea dzeu sănătate” sau „vai, draga mea, ce s-a întâmplat?” sau „vai de mine, ai ajuns pe mâna șpăgarilor?”. Și devine din nou evident narcisismul absolut al acestor postări – este întotdeauna vorba despre „MINE” și „EU”.

Cu adevărat curaj, o postare făcută sub forma unui documentar cu scopuri declarat caritabile a avut Céline Dion – a filmat câteva zile din viața unui pacient cu stiff-person syndrome, ea însăși – o luptă minut de minut cu crampele și durerile înfiorătoare și cu convulsiile apărute de nicăieri. Greu de privit dacă nu ești medic, dar extrem de real. O adevărată dramă, ca multe altele trăite zilnic de milioane de oameni de pe pământ (și mă refer aici la toate bolile posibile, generatoare de suferințe inimaginabile) și care, dacă se exhibă la fel ca negișorii și năsucurile și bătăturile operate, sunt criticate ca obscene, indecente și lipsite de sensibilitate. Este evident că nu dorim, de fapt, să empatizăm și să ajutăm. Dorim doar să ne fandosim în public. Facebook este o imensă mașină de marketing, atât de atrăgătoare și de bine unsă încât, nu o dată, poliția a prins criminali tocmai pentru că aceștia se lăudau pe platformă. Este o imensă televiziune care emite bidirecțional. Acest oversharing este foarte greu de definit pentru că depinde foarte mult, în definiție și stil, de platformă, de comunitate, de țară și cultura respectivă. În pas cu zilele noastre, un cont de pe X (fost Twitter) al unei scriitoare, cunoscută în USA și declarată femeie trans (Jamie Hood),este foarte apreciat tocmai pentru curajul de a împărtăși absolut tot (evident toate problemele și tumulturile sufletești ale unei minorități sexuale) și este considerat o lecție de viață. Rebecca Reid folosea în 2019, într-un articol din Metro Magazine, termenul de sadfishing – o glumă pornită de la catfishing (adoptarea unei identități false cu scopul înșelării celorlalți). Moda, însă, este îngrijorătoare – foarte mulți tineri recurg la sadfishing în online – își folosesc problemele personale (reale sau inventate/exagerate) ca să atragă simpatie și devin ținte sigure pentru escroci. Poze cu acnee, obezitate, anomalii fizice, depresii din dragoste, familii dezbinate – toate expuse în detaliu, cu „sinceritate”, în special pentru a atrage simpatia celorlalți. Este în opoziție, dar în același registru cu viețile perfecte – suntem urâți, nefericiți, strâmbi și neînțeleși. Ce e de făcut?

Apărut în Steaua 8/2024