Vârstnicii

În ultimii zeci de ani și mai ales în anii de criză economică, vârstnicii sunt acuzați mai mult sau mai puțin voalat de faptul că poartă răspunderea lipsurilor financiare – ei secătuiesc sistemele de sănătate și pe cele de pensii prin faptul că trăiesc prea mult.

În China există, din 2015, o lege a drepturilor vârstnicului – ea obligă copiii adulți să-și viziteze și să-și îngrijească părinții cu regularitate și prevede inclusiv pedepse, chiar și închisoare, pentru cei care nu o fac. Deși asiaticii, inclusiv chinezii, sunt adepți ai principiului lui Confucius, acela de pietate filială, industrializarea accelerată și aglomerările urbane au dus la abandonul multor vârstnici în zonele rurale mai sărace; aceștia trăiesc singuri și au adesea venituri mai mici, insuficiente (Karina Martinez Carter, 2015). În Coreea, vârstnicii sunt respectați și celebrați – aniversările de 60 și de 70 de ani sunt puncte cheie în viața omului. Sunt adevărate festinuri cu întreaga familie prezentă, iar cel aniversat este în centrul atenției. La fel ca și în China, așteptările generale sunt de la sine înțelese și fac parte din cultura populară – rolurile se inversează pe măsură ce părinții îmbătrânesc, iar datoria copilului adult este să-și îngrijească părinții. Este, în același timp, o onoare. În Japonia lucrurile stau cam la fel – dar aici situația este mai specială din cauza unei populații extrem de îmbătrânite în contextul natalității mici și al creșterii speranței de viață. Conform Social Gerontology: A Multidisciplinary Perspective, peste 7% dintre japonezi au mai mult de 80 de ani, dublu față de situația din SUA. Se vând mai multe scutece pentru adulți decât pentru nou-născuți, iar sistemul de pensii este îngrijorat, fiind „la fundul sacului”. În SUA și în unele state europene, cum este Marea Britanie, atenția este centrată pe copil și pe adolescent. Se subliniază mereu ideea de independență, de valoare individuală calculată prin capacitatea de a munci și de a face bani – capacitate care în mod evident scade cu înaintarea în vârstă. Este o moștenire protestantă care face ca vârstnicul din aceste colțuri de lume să trăiască mai ales singur, separat de copii, dar și de prietenii de o viață (Jared Diamond). Pe măsură ce sănătatea se deteriorează, bătrânii acestor culturi pragmatice se mută în azile, case de bătrâni sau comunități specializate – toate sub deviza siguranței și opțiunii personale. În fapt, singurătatea și depresia sunt în creștere alarmantă în aceste spații popularizate ca fiind adevărate raiuri pe pământ. În Franța părinții sunt protejați și ei prin lege, lucru puțin obișnuit în culturile vestice. În 2004, a apărut un decret prin care se cere adulților să păstreze legăturile cu părinții. Cauza acestei legi a fost una tristă – țara era pe locul unu în Europa în ceea ce privește sinuciderea bătrânilor singuri; dar a urmat și unui val de căldură extremă care a ucis 15.000 de oameni, majoritatea vârstnici, și care au fost găsiți după mult prea mult timp în casele lor, uneori chiar săptămâni, pentru că în acest timp nu i-a căutat nimeni. Cultura mediteraneană, dar și latino-americanii au în centru o mare familie gălăgioasă, mai mult sau mai puțin fericită, dar cu mult mai puțini vârstnici singuri și abandonați. Este o modă răspândită aici ca mai multe generații să trăiască sub același acoperiș și nu doar din motive materiale. De cele mai multe ori, cei în vârstă au grijă de cei mici, în timp ce adulții muncesc, fiind astfel integrați în viața familiei. În India cultul familiei este asemănător, croit după modelul respectului pentru bătrâni și adesea sunt generații care trăiesc împreună. Dar și aici, o arată studiile și rapoartele, este în creștere nu doar abandonul, ci și abuzul asupra celor mai în vârstă.

Jared Diamond, profesor de geografie și fiziologie la UCLA și expert în studii gerontologice, a arătat că situația este extrem de complexă. Ideea simplă că părinții fac sacrificii ca să-și crească copiii, iar aceștia, ajunși oameni mari, vor face sacrificii ca să-și ajute părinții este frumoasă, dar naivă și împiedicată de numeroasele și inevitabilele conflicte dintre generații. Reluând ideea de mai sus, a felului în care este valorizat omul pe tot parcursul vieții sale, ne putem imagina și cum va fi tratat el când va îmbătrâni. Înainte de apariția scrisului, bătrânii erau istoria – dacă nu ai pe nimeni care să-și amintească ce s-a întâmplat acum 50 de ani ai pierdut experiență, cunoaștere, informație. Medicină, religie, politică – vârstnicii erau, și sunt, enciclopediile „tribale”. Cu modernizarea, industrializarea și creșterea speranței de viață a venit, însă, însingurarea. Au dispărut încet tradițiile. Pensionarea înseamnă pierderea tuturor legăturilor sociale în multe țări – în special când acestea se bazau, aproape exclusiv, pe locul de muncă. Mobilitatea foarte mare a oamenilor din SUA accentuează, aparent paradoxal, însingurarea și izolarea. Competența informațională modernă – capacitatea și posibilitatea de a culege informații – este din ce în ce mai îndepărtată de ideea de a cere „sfatul bătrânilor”. Totul se află la un click distanță. Ce mai contează dacă poți face rapid calcule în cap când un copil de 5 ani rezolvă totul în câteva secunde și se descurcă cu telecomanda mai ușor decât bunicul. Totuși, pentru o problemă de viață complicată, mai degrabă apelezi la cineva de 70 de ani decât la un tânăr de 25. Lăsând toate acestea la o parte, este din nou frapant faptul că omul se vede pe sine înțepenit în timp – am mai spus asta și cu alte ocazii; generațiile nu sunt fixe, copilul de azi este adolescentul, adultul și apoi bătrânul de mâine și poimâine și toate aceste etape înseamnă tot atâtea schimbări generaționale. Nimic nu este bătut în cuie; cu toate astea, fiecare se vede pe sine la o vârstă ideală încremenită în timp și neatins de nici unul dintre ghinioanele din jur – boală, moarte, bătrânețe. Tendința nouă și din ce în ce mai răspândită a părinților (în special a mamelor) „elicopter” este asociată, în mod paradoxal, cu o lipsă de empatie pentru cei ce îmbătrânesc, pentru propriii părinți. În Spania înainte de pandemie erau organizate multe mișcări de stradă și proteste de către vârstnicii care se simțeau marginalizați. Dar suportul și înțelegerea celor din jur erau complet absente. În 2017, Gerontological Society of America avertiza că vârstnicii sunt mereu lăsați deoparte, în avalanșa de lupte pentru drepturile minorităților, ale celor de culoare, de tipul BLM, ale celor din comunitățile LGBTI și așa mai departe. În ultimii zeci de ani și mai ales în anii de criză economică, vârstnicii sunt acuzați mai mult sau mai puțin voalat de faptul că poartă răspunderea lipsurilor financiare – ei secătuiesc sistemele de sănătate și pe cele de pensii prin faptul că trăiesc prea mult. Noțiunea de populație îmbătrânită se transformă, la nevoie, într-o povară; calitatea vieții și progresul unei societăți sunt calculate inclusiv prin creșterea speranței de viață. Țările care nu fac eforturi să crească media de vârstă a populației sunt acuzate de indolență, vezi România, mereu codașă la acest capitol. Adulții și tinerii sunt fericiți când citesc că în țara lor speranța de viață a crescut cu X ani; dar totul este bine și frumos câtă vreme se gândesc la perspectiva de a atinge ei înșiși acea vârstă. În momentul în care se pomenește de costurile pe care le implică, de fapt, prelungirea vieții discursul se modifică radical. Este o situație comparabilă cu frenezia pensionărilor din Universități – toată lumea la 50 de ani spune despre cel de 65 „să iasă la pensie, ce mai vrea?”. Iar la 65, aceiași vehemenți, ajunși fix în ziua din prezent de care le era teamă cândva (mâinele de care te-ai temut ieri, vorba lui Paraschivescu), afirmă „mai putem lucra, votăm prelungirea”. Miracolul longevității este bun doar dacă este al nostru, la alții el devine o problemă, iar vârstnicii sunt demonizați, mai ales în societățile vestice.

Tot Societatea Americană de Gerontologie sublinia faptul că bătrânețea nu este echivalentă cu boala – majoritatea seniorilor sunt sănătoși sau au probleme medicale tratabile și similare cu ale celor din decadele 50-60 ale vieții. Dar persistă stereotipurile legate de vârstă – boală, plictiseală, singurătate, degradare. Rolul de mentor și de izvor al cunoașterii, de persoană care poate oferi răspunsuri sau sfaturi la probleme complicate – toate acestea au dispărut, cel puțin în partea occidentală a lumii, în special în SUA. O arată studiile și situațiile concrete – milioane de persoane singure, fără suport emoțional sau material, internate în aziluri sau cămine de vârstnici sau uitate acasă. Dictatura tinereții și a „noului” a cuprins, însă, și țări din Asia în care această problemă era mult mai mică. În era post-modernă oamenii în vârstă reprezintă două forțe tabu – bătrânețea și moartea. Nimeni nu vrea să vorbească despre ele; este ca și cum izolarea celor bătrâni îi ferește pe cei tineri de contaminare. Probabil de aceea prind atât de bine toate metodele vândute sub titulatura „de întinerire” când este vorba de fapt despre maimuțăreala unei tinereți veșnice sub luciul operațiilor „estetice”. Și anii, totuși, trec. În 1969 Robert Butler descria ageismul – o formă de discriminare ciudată contra vârstnicilor, cu metode de acțiune similare cu rasismul și sexismul. Dar ciudată pentru că îmbătrânirea îi iartă doar pe cei care mor tineri. Remarci aparent nevinovate de tipul „ce bine arăți, pari mai tânăr” presupun automat faptul că tinerețea este singura stare acceptabilă și că ea este un deziderat. Exact ca în cazul rasismului, soluția ar fi ignorarea vârstei și tratarea fiecărui individ natural – fie că e femeie, bărbat, negru, alb, gras, slab, tânără sau bătrân; dar asta nu înseamnă negarea acestor diferențe, cum greșit se înțelege azi. Ele nu sunt tabu, nu ne prefacem că nu vedem o barbă albă sau niște șolduri generoase, ci pur și simplu le luăm ca atare; pornind mai ales de la ideea atât de banală și de simplă că „noi” nu suntem un etalon. Iar vârstnicii doresc nu atât respect, cât normalitate și integrare. Să nu uităm vorba lui Ioan Stan Pătraș – „și eu am fost ca tine, și tu vei fi ca mine”.

Apărut în Steaua 7/2024