Visual literacy

Visual literacyeste abilitatea de a citi sensuri, de a descifra, de a analiza o imagine. Noțiunea derivă din literacy, capacitatea de a citi și a scrie (altfel spus, alfabetizarea) și se bazează pe ideea că orice imagine ascunde un înțeles în plus care așteaptă să fie descifrat. Noțiunea nu este nici nouă și nici o mare descoperire, dar în ultimii ani s-a discutat mai concret și mai aplicat despre ea, fiind utilă în absolut orice domeniu, de la descâlcirea unui grafic tehnic până la domeniul medical. Teoriile clasice legate de procesele de memorie și de învățare au pus mereu mare preț pe imagine, pe felul în care formatul vizual al unui text, de exemplu, influențează modul în care este reținută o informație. Iluminismul aducea cu sine publicarea unui număr mult mai mare de cărți, mai mult sau mai puțin accesibile (în special clasei de mijloc, în ascensiune, mai puțin claselor sociale sărace), dar, mai important, se resimțea separarea de tipăritura preponderent religioasă și apărea, încet, plăcerea de a citi singur, nu în grup, pe măsură ce creștea procentul de alfabetizați (literacy). În secolul 19, visual literacy era deja o componentă importantă a sistemului educațional în unele părți ale Europei și în SUA (în nord) cu reformatori de tipul lui sir John Lubbock ce insistau ca tabelele, diagramele, schemele să fie parte componentă și esențială a procesului de învățare de la vârste mici. Deși termenul a fost folosit adesea, i se atribuie ca atare lui John Debes care a fondat în 1969 International Visual Literacy Association. Definiția lui: "Visual literacy refers to a group of vision-competencies a human being can develop by seeing and at the same time having and integrating other sensory experiences”.

O definiție comună tuturor domeniilor în care este folosită este greu de stabilit sau de acceptat, dar o dată cu folosirea noțiunii în publicații științifice ea a devenit mult mai „vizibilă”. În ziua de azi, când tehnologia a transformat complet lumea, iar imaginea este complexă și omniprezentă, interpretarea informației care ne survine pe această cale a devenit vitală. Ea nu mai poate să fie separată de alfabetizarea propriu-zisă, iar învățarea alfabetului ar trebui să se facă în paralel cu educarea tuturor simțurilor, vizualul fiind esențial în descifrarea înțelesurilor lumii de azi. Analizarea unei imagini înseamnă mass-media, tehnologii noi, dar și privirea activă a unui tablou, interpretarea corectă a unei scheme, fie ea științifică sau bandă desenată, sau a unei fotografii. Pe de altă parte, competența vizuală înseamnă și capacitatea de a crea un concept vizual care să sintetizeze o informație. În educație, în afară de copii, la care rolul imaginii este evident și indiscutabil, apar tot mai multe aplicații ale acestei noțiuni în toate domeniile și la toate vârstele. În medicină, în primii ani de facultate, au fost propuse cursuri opționale de scurtă durată în cadrul cărora doritorii analizau tablouri (ajutați parțial de profesori de istoria artei); discuțiile în grup în fața unei opere de artă ajutau la atenția ulterioară acordată pacientului, la descifrarea anomaliilor cauzate de boală. În 2011, a fost conceput un proiect cu standardele învățării competențelor vizuale, gândit de Association of College & Research Librairies. În prezent a devenit o „materie” studiată ca atare în multe școli și folosită în facultăți pentru a ajuta procesul de învățare (în facultățile de medicină, spre exemplu – Training the Eye: Improving the Art of Physical Diagnosis). De la observare la analiză, discuție, înțelegerea sensurilor ascunse, gândire, comunicare, toate acestea sunt accentuate atunci când un grup de copii, liceeni sau studenți analizează o fotografie, un tablou sau o altă formă de artă vizuală. Arta plastică influențează foarte diferit privitorul, în funcție, evident, de cunoștințele acestuia, de starea de spirit, de gusturi, de multe alte aspecte; dar impactul ei asupra creierului uman este de necontestat. Creierul nostru încearcă să găsească familiarul în orice imagine. Chiar și în imagini abstracte, în culori amestecate aparent fără formă sau în informații incomplete – mintea noastră vede lucruri cunoscute. Sau încearcă să aranjeze cele privite într-un model, într-o construcție obișnuită, apropiată de experiențele sale. Asta înseamnă că, de fapt, creierul nostru este pregătit pentru privirea activă, pentru căutarea sensurilor în imagini, este format pentru competență vizuală; trebuie doar antrenat și folosit în acest sens în mod constant și conștient.

Nu este de neglijat nici efectul pur estetic al unei opere de artă – atunci când privim un tablou, o sculptură sau o altă operă de artă pe care le considerăm frumoase fluxul sanguin din creierul nostru crește cu 10% – la fel cu situația în care privim pe cineva foarte apropiat (The Telegraph). Mai apare și procesul denumit de psihologi embodied cognition – fenomenul prin care ne dorim să ne plasăm într-un fel sau altul în tabloul admirat. „Acținuea” din pictură se transformă în neuronii noștri în emoții – cu cât privim mai mult și mai atent o operă de artă și încercăm, astfel, să o descifrăm, cu atât cresc aceste emoții ce ne plasează mai aproape de ea. Unele studii făcute pe voluntari au demonstrat că privirea atentă și pătrunzătoare a unei picturi semnate Jackson Pollock plasează, după o vreme, privitorul, virtual firește, în inima atelierului unde Pollock picura vopseaua peste pânzele întinse pe jos. Iar o fotografie premiată de National Geographic a unui deșert saharian induce stări asemănătoare caniculei. Reacția creierului la stimulii vizuali este primul pas al unui proces complex. Crearea, pe de altă parte, implică alte căi neuronale. Producerea de artă vizuală crește conectivitatea creierului uman și activează cortexul vizual diferit de admirarea ei. Este un fel de exercițiu pentru mintea umană – crearea unui tablou ajută mintea să rămână lucidă și ascuțită pentru mult mai mult timp (HuffPost). Nu este o constatare rezervată doar marilor artiști (se știe că Picasso, de exemplu, a lucrat constant până la moarte, la 91 de ani), ci este valabilă pentru oricine are dorința și capacitatea de a face ceva, de a crea ceva, de la fotografie la tablouri sau chiar la cărțile de desenat pentru adulți (ce implică răbdare și atenție). În ultimii ani s-a arătat că în copilărie creierul uman este capabil să recunoască fără probleme imaginile în oglindă. Ca să învețe mai apoi să scrie și să citească, sistemul vizual trebuie să sufere modificări semnificative, să se dezvețe, cu alte cuvinte, de a recunoaște drept normale imaginile inversate (The 7th Forum of European Neuroscience, 2010). Oamenii de știință au presupus că zonele creierului implicate în acest proces au avut inițial alte roluri – probabil erau folosite în trecut pentru recunoașterea obiectelor, inclusiv a celor oglindite (cum ar fi de exemplu imaginea înaintașilor noștri și a primatelor reflectată în ape, cu beneficii evidente pentru supraviețuire), mai apoi evoluând către recunoașterea cuvintelor scrise. S-a dovedit, printre altele, că toți copiii fac la început erori de tipul confuziei literelor d cu b sau p cu q, deci nu este neapărat un simptom al dislexiei. Cu alte cuvinte, în copilărie trebuie prima dată să scăpăm de acest talent de supraviețuitor și abia mai apoi să scriem „corect” (Dehaene). La adulți, scrierea în oglindă poate să reapară spontan ca urmare a unui accident vascular cerebral sau în cazurile unui stres extrem, dar și ca exercițiu de caligrafie și dexteritate. Leonardo da Vinci era capabil să scrie și să citească și normal și în oglindă și își scria textele începând din dreapta paginii. Explicațiile sunt multe – de la ideea că, stângaci fiind, evita astfel să se murdărească cu cerneală, până la dorința de a-și ascunde ideile de ceilalți sau pur și simplu de distracție, având un talent special printre multe altele – pentru că putea și își antrena astfel constant mintea.

Toate cele de mai sus nu fac decât să ne arate din nou că gimnastica minții este la fel de importantă ca și cea a corpului, iar metodele prin care ne putem antrena creierul sunt infinite.

Apărut în Steaua 1/2024